Film: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

Film documentar, 2010, 180 minute

Regizor și scenarist: Andrei Ujică

Vizionat la Cinema Studio, 04.10.2010, de la ora 10. În sală au fost maxim 40 de oameni cu vârste cuprinse între 16 (era un grup de 10 adolescenți, însoțiți de o doamnă, probabil profesoară) și 70 de ani.
Nu știu de ce e denumit autobiografie ...... eu știam că autobiografia și-o face individul în cauză, ori filmul nu e făcut pe Ceaușescu.

Filmul reprezintă o parte dintr-un adevăr ilustrat prin imagini ale minciunii. Am trăit prin toți porii mei filmul, tocmai pentru că din el au lipsit detalii legate de durerea anilor de atunci. Am tresărit la multe imagini, știind cam ce făceam eu, noi, în timpul când Ceaușescu făcea ceea ce vedeam pe ecran. El vorbea cu atâta patos împotriva capitalismului și imperialismului, vorbea despre faptul că populația trebuie educată, pentru că doar fiind educată și informată va putea judeca singură cât de bun este comunismul, ce fericire este comunismul pentru România față de țările inamice, unde capitalismul împărțea societatea în bogați și săraci. De educație am avut parte, inclusiv de ”filosofie marxist-leninistă” și ”muncă patriotică” (voluntar forțată), iar informarea se rezuma la omagii de două ore aduse ”părinților nației” și la ziarul ”Scânteia” și ”România Liberă”, desigur că ambele ale PCR-lui. Educația școlară se făcea, la mijlocul anilor '80, fără manuale! Așa am învățat de exemplu engleză, doar profa avea un manual, noi nu aveam, deși eram ultima generație de filologi din liceu (18 oameni). Prin librării oricum nu existau manuale, că doar învățâmântul era 100% gratuit. Cu cât patos și cu câtă înverșunare milita el pentru neamestecul țărilor în treburile altor țări, al partidelor în treburile altor partide. Pe ce se baza Partidul Comunist Român? Cum pe ce? Partidul Comunist Român nu se amestecă în treburile altor partide (care, că nu mai existau altele!!), cultivă egalitatea socială între toți membrii săi și duce România spre culmile bunăstării maxime a unei societăți socialiste multilateral dezvoltate. PCR are grijă de popor, tovarăși! Câtă minciună! Minciună la nivel de lege supremă. Ar trebui să mai văd filmul o dată. Vorbea de grija pentru popor, pentru binele oamenilor, de viața lui închinată și sacrificată acestor țeluri. În timp ce noi trăiam iarna la 6 și 8 grade Celsius în niște apartamente reci, fără apă caldă, fără mâncare, el făcea vizite de lucru, Ziua Recoltei era un spectacol abominabil, peste tot erau organizate piețe cu cele mai frumoase fructe și legume produse în România, la care însă noi nu aveam acces.  Dacă mergea într-o vizită și copacii erau uscați, acelora li se vopseau frunzele în verde, cu vopsea!!!! Totul era pregătit și plănuit cu săptămâni înaintea oricărei vizite ”inopinate”, orice copil care îi ducea flori era controlat și supravegheat, totul, absolut totul era monitorizat și  verificat, așa cum procedaseră și naziștii construind fantasticul sistem al Gestapo-ului, nu?! Mi-e rău când mă gândesc și recunosc că filmul m-a atins profund …..  Imagini de propagandă din magazine alimentare unde tronau tot felul de brânzeturi, cărnuri și sortimente de pâine. Se apropie de pâine, o ia, se uită, o pipăie și spune: ”Pâinea trebuie să fie neapărat de bună calitate.”. Și noi ajunseserăm să cumpărăm chiar și pâinea cu porția! La mijlocul anilor 80 totul era cu porția lunară: zahărul, mălaiul, făina, uleiul, ouăle, brânza, pâinea. Carne nu mai vedeam, fructe doar cine apuca, în decembrie, la cozi de mii de persoane, cu bătaie și nopți nedormite, prin ger. Ouă o dată în an vedeam. Pentru 2 litri de lapte și 4 iaurturi te sculai la 3 dimineața și așteptai în ger să vină mașina pe la 5 sau 6, poate apucai!! De la școală, plecam să bântui centrul Bucureștiului, și cu cartea pe genunchi, învățând pentru teza la chimie sau fizică sau română, scriindu-mi temele acolo, pe vine, în înghesuială și frig, așteptam că poate venea în noaptea aia mașina cu carne, să duc și eu acasă 1 kg de carne congelată, că doar atât se dădea!!! Alimentele porționate oricum nu erau garantate. Putea trece luna și la alimentară să nu fie adusă făină, de exemplu. Și erai arondat la alimentara din apropierea locuinței, nu te puteai duce oriunde. Un sistem și un control greu de conceput că a fost aplicat pe o nație întreagă. Și multe-multe alte aspecte care au dus la umilirea unei nații întregi, scufundată în frică și teroare, la propriu, nu la figurat.

Filmul începe cu fragment din procesul perechii Ceaușescu, când Ceaușescu a refuzat să mai răspundă oricărei întrebări. El răspunde doar în fața Marii Adunări Naționale.

Și apoi secvențele se întorc în timp, mult în timp. Îl vedem pe Ceaușescu în martie 1965, participând în primele rânduri la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (n. 1901, leader comunist in România din 1948), fiind și unul dintre cei care poartă sicriul către Mausoleumul din Parcul Carol I.

Filmul este alcătuit exclusiv din imagini de arhivă,  clar imagini de propagandă, în ordine cronologică. Fără prea multe detalii din viața personală a lui Ceaușescu. Nu mi-am dat seama care este mesajul filmului, de fapt. Mă așteptam la un moment dat să arate cum a reușit Ceaușescu să transforme o nație, coborând-o de la bunăstare și chef de viață, la sărăcie, mizerie, umilință și frică. Filmul nu poate fi înțeles de cineva care nu a trăit anii aceia și de cineva care nu a lecturat mai aprofundat despre ororile comunismului dictatorial de sub Ceaușescu. Dacă nu cunoști acest background, nu vei înțelege nici măcar de ce filmul începe și se sfârșește cu o scenă în care cei doi apar ca și inculpați.  Au fost redate toate acele scene de adorație și grandomanie națională, vizitele de lucru, dar nu s-a arătat ce se ascundea în spatele acelor imagini, astfel încât un necunoscător nu ar înțelege mare lucru. El ar vedea un conducător al unei țări și nații îndestulate, care are grijă de popor, care conduce cu mână de fier și cu o organizare impecabilă mulțimi impresionante de oameni care îl adoră și îi inchină poezii, cântece de slavă, îi fac cadouri, spectacole greu de imaginat prin amploare. Ar vedea un Ceaușescu prezent pe șantiere, prezent printre ruinele cutremurului din martie 1977, îngrijorat de inundațiile anilor '70, un Ceaușescu preocupat de calitatea pâinii și a agriculturii în general; un Ceaușescu primit de mai multe ori cu fast exorbitant in China comunistă, în Uniunea Sovietică, primit de familia regală a Marii Britanii, de regele Juan Carlos al Spaniei, de Kim Il-Sung in Coreea, vizitat la el acasă de marile căpetenii americane: Nixon, Gerald Ford, de conducătorii Poloniei, Germaniei Democrate (Erich Honecker), Uniunii Sovietice a lui Leonid Brejnev și Gorbatchov, Husak al Cehoslovaciei, Jaruzelski al Poloniei, Kadar al Ungariei etc. etc.  Filmul trebuie văzut, chiar și așa cum este el.

Ce alte scene mai apar? Ceaușescu la vânătoare de urși, cerbi și fazani, jucând volei, înnotând la mal, jucând table cu consoarta.

Îl vezi, desigur, în destule cuvântări și ai ocazia să îi analizezi evoluția de-a lungul timpului. Adora să fie în centrul evenimentelor, așa mic de statură cum era. Mie mi s-a părut în toate aceste filmări oficiale ca fiind …. greu de spus. Un om care în adâncul ființei sale știa că nu are ce să caute acolo, dar făcea față cu un tupeu și un curaj greu de definit. Priviri viclene, șirete. S-a arătat mult dintr-o întâlnire oficială cu cehoslovacii, atunci când Ceaușescu a fost singurul împotriva invadării Cehoslovaciei (1968) de către țările membre Pactului de la Varșovia. Acolo, în cadrul unei întruniri cu mulți participanți, mulți translatori, multă mass-media din ambele părți, Ceaușescu și Manea Mănescu au fost surprinși de partea cehoslovacă de niște întrebări probabil neașteptate. Ceaușescu a avut o reacție fantastică, a parat cum un om prost nu o poate face. Întrebarea se referea la ce diferență ar exista între nu știu ce două documente/tratate care fuseseră emise. ”Domnilor, aveți textele ambelor tratate. Citiți-le și veți trage singuri concluziile.” Totul pe ton de ironie și o aroganță mascată, nu era pregătit pentru întrebarea aceea și cu siguranță nu cunoștea răspunsul în maniera de a începe o expunere. Mi s-a părut fenomenal de-a dreptul, merită văzută scena, fără îndoială.

Sau reacția când, în China fiind, a fost întâmpinat cu un mega-spectacol, în care erau antrenați sute de mii de chinezi, și unde I s-a cântat folclor românesc în limba română. A rămas uluit! Bănuiesc că de la chinezi a luat ideile acelor evenimente grandioase care ne blocau nouă copilăria în sute de ore de repetiții de marșuri și demonstrații sportive de 23 august, de ”cântarea României” sau mai știu eu cu ce ocazie. Eu am făcut sport de performanță și am mai fost scutită de multe corvoade, doar de cea pentru 23 august nu scăpau sportivii.

Scena de la Congresul al XII-lea, cu Pârvulescu și apoi cu lingăul care i-a urmat la microfon, un anume Ion Popescu Puțuri. Fiți atenți aici (sursa: http://ro.wikisource.org/wiki/Discursul_lui_P%C3%A2rvulescu_la_Congresul_al_XII-lea)

Sală de şedinţe (Sala Palatului, clar!). Cadru general. Reprezentanţii Consiliului sunt în aşteptare. Auzim o voce de la tribuna oficială:

- Pentru cei care vor să ia cuvântul, să depună în scris la secretariatul Congresului. Dacă sunteţi de acord cu propunerea?!.. (toate mâinile ridicate)

- Cineva împotrivă? Se abţine cineva? (fără a număra şi fără a aştepta obiecţii)

- Popunerea a fost aprobată în unanimitate.

Intervine cineva de la masa Consiliului:

- Tovarăşi!... Rog să mi se dea cuvântul...

I se răspunde:

- Tovarăşe Pârvulescu, nu aţi fost înscris la mine. Congresul a aprobat

- Am fost înscris pe listă, din prima zi.

- Nu îmi trebuie o aprobare ca să fac o declaraţie

Ceauşescu (calm) :

- Dă-i cuvântul...

Bărbatul care conduce şedinţa:

- Are cuvântul tovarăşul Constantin Pârvulescu!

Pârvulescu (bătrânel, 75-80 ani, coboară cătinel spre tribună)

- Tovarăşi, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid.

(aplauze furtunoase, în stil şedinţă PCR) Din aceşti 60 de ani, 55 sînt în organele de conducere ale partidului! (aplauze). Am merite mai puţine decât acest... Păunescu!, ...care a spus vrute şi nevrute ieri, ...nu aşa (aplauze) ca să ocupe tribuna acestui Congres.
Tovarăşi, am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui Congres şi însăşi Congresul. Cum se poate, tovarăşe, când la acest Congres, unde sunt atâtea probleme foarte importante de discutat şi multe lipsuri şi neajunsuri, de găsit soluţii pentru îmbunătăţirea lor. Întotdeauna noi, comuniştii, când ne-am adunat la Congres, am vorbit, într-adevăr, şi de părţile noastre pozitive şi de ce am obţinut, dar, mai cu seamă, ne-am concentrat întotdeauna asupra lipsurilor care le-am avut; discutarea metodelor prin care aceste lipsuri să fie înlăturate ca munca noastră să meargă din ce în ce mai bine, acesta e spiritul nostru comunist. Tovarăşu Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească, încă înainte de Congres şi tot timpul Congresului şi la conferinţe, ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru şi în istoria partidelor comuniste. De ce Ceauşescu se sustrage ca să fie ales membrul Comitetului central şi din cadrul membrilor Comitetului Central să fie reales? De ce? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului. Caută să... Voce din sală:

- Nu e corect, rumori

Pârvulescu:

- Cum nu e corect?

(Rumoare în sală, unii se ridică şi aplaudă, apoi se aşează)
O voce din sală începe să scandeze:

- "Ceauşescu realeees!"

(Toţi se ridică, aplaudă zgomotos mult timp)
Pârvulescu:

- În spiritul acesta a fost organizat Congresul, tovarăşi, şi aici sunt echipe speciale de agitatori, începând din faţă şi...

(Sala vuieşte, unii se ridică şi aplaudă, se aud strigăte de protest şi critici)
Pârvulescu:

- Eu am ascultat pe toţi care au vorbit, eu n-am întrerupt pe nimenea

(Cineva din sală îi dă replică, de neînţeles, sala aplaudă)
Pârvulescu:

- Eu nu te-am întrebat pe dumneata de când eşti în partid şi ce-ai făcut în timpul războiului, dacă n-ai fost cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice! Nu te-am întrebat de asta!

(Rumoare în sală)
Pârvulescu:

- Tovarăşe, io nu votez pentru ca să aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului!

(Pârvulescu pleacă de la tribună)
Mulţimea e surprinsă, nu ştie cum să reacţioneze, apoi încep să se ridice şi să aplaude scandând "Ceauşescu reales!!!" minute în şir.

Urmează câteva replici ale colegilor de partid. Ultimul ia cuvântul Ceauşescu.

Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului Ion Popescu-Puţuri
Popescu:

- Mult-stimate şi iubite tovarăşe Ceauşescu, mult-stimaţi şi iubiţi tovar'şi, prieteni şi invitaţi!....(bla-bla, tot discursul e plin de laude la adresa lui Ceauşescu)

.........................

Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului George Macovescu:
Macovescu: - Stimaţi tovarăşi, în cuvântul lui, tovarăşul Pârvulescu a spus că în sală se află echipe de agotatori. Eu declar că suntem toţi agitatori ... (aplauze furtunoase, toată sala în picioare, scandând "Ceauşescu - PCR!!!", Ceauşescu se ridică şi salută sala)
Suntem toţi agitatori pentru că suntem delegaţi la cel mai înalt for al partidului nostru, la Congres...

Ceauşescu ia cuvântul:

- Stimaţi tovarăşi. Nu pentru a răspunde unei provocări am luat cuvântul, ...ci pentru a lămuri Congresul că Constantin Pârvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului şi o bună parte din anii ilegalităţii i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor!

(Sala în picioare, strigă URA!!!, aplaudă, scandează "Ceauşescu, PCR!!!", ""Ceauşescu şi poporul!!!")

- El n-a înţeles niciodată nici partidul, nici poporul şi n-a servit partidul şi poporul nostru!

Voce din Consiliu:

- Aşa este!!!

(Aplauze furtunoase, scandări)
Ceauşescu:

- Pentru că i-a pus lui Macovescu întrebarea ce-a făcut în timpul războiului, ar trebui să-i spunem noi şi el ştie că i s-a pus întrebarea, de ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă! Ştie foarte bine asta!

Voci: - Aşa e! (Aplauze)
Ceauşescu:

- Sângele lui Pătrăşcanu şi a altora se află şi pe mâinile lui Pârvulescu! Şi el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au impus, au apus pentru totdeauna!! (Aplauze furtunoase, sala în picioare etc.)

- Ştie, ştie, se ştie foarte bine că din 60 a fost scos din conducerea partidului ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător, şi sunt documentele partidului în privinţa aceasta!

(Aplauze, sala în picioare, scandări)

- Este, într-adevăr, o dovadă a democraţiei şi a timpurilor noi în partidul nostru, că Pârvulescu poate spune orice provocări, fiindcă el ştie bine că n-a-ndrăznit să ridice niciodată cuvântul şi a tăcut cât oamenii au fost împuşcaţi, vechii activişti de partid, mai vechi decât el în partid şi cu mai multe merite în partid, care au luptat în ţare şi n-au stat ascunşi în străinătate sau în case de frica Siguranţei!!! (Aplauze... „Ceauşescu, PCR!!!”)

- Nu ştiu în numele cui a vorbit Pârvulescu aici. În orice caz, nu în numele comuniştilor români şi al poporului român; al altora, care nu ne iubesc pe noi! (Sala în picioare, aplauze furtunoase, ovaţii. "Ceauşescu, PCR!!!/ Reales")

Strigăte din sală: - "N-are ce căuta în partidul nostru!"; - "Afară!!"; - "Provocator!"

Pârvulescu încearcă să intervină, Ceauşescu face un semn nervos cu mâna - "N-ai cuvântul!"
Ceauşescu:

- Stimaţi tovarăşi, este necesar, tovarăşi, să nu luăm în seamă această provocare. (aplauze, toţi se ridică în picioare, se strigă "Ceauşescu, PCR!!!")

- Însă să tragem o anumită învăţătură din ceea ce am spus, de altfel, în raportul meu, căci sîntem într-o perioadă de luptă revoluţionară. Mai sînt oameni, din păcate, care nu şi-au iubit poporul şi partidul şi care nu iubesc şi nu-l vor iubi niciodată, care au trădat şi vor trăda întotdeauna! (Sala se ridică, aplauze furtunoase, ovaţii).

Relatarea unui fost ofițer de securitate:

"Conform instructajului, ne-am ocupat locul în dispozitivul de protecţie şi pază de la Sala Palatului Republicii Socialiste România pe la orele 08.00. Deja parte din delegaţii la congres veniseră. Locul meu în dispozitivul de securitate era pe rândul întâi, chiar pe primul scaun, socotind de la culoarul de trecere din mijloc. Au început luările de cuvânt ale delegaţilor din întreaga ţară. Preşedintele de şedinţă (nu-mi mai amintesc numele acestuia), invita la microfon cu formula: ,,Dau cuvântul tovarăşului…’’ Invariabil, cu toţii propuneau în funcţie pe Nicolae Ceauşescu. După tipicul cunoscut, la sfârşitul discursului, sala aplauda, ovaţiona, iar eu, bineînţeles, pentru a mă integra adunării, făceam acelaşi lucru. La un moment dat, spre sfârşitul luărilor de cuvânt, cineva s-a ridicat spunând: ,,Tovarăşi, vreau să iau şi eu cuvântul !’’ prin natura îndatoririlor de serviciu cunoşteam pe toţi demnitarii şi mi-am dat imediat seama că era Constantin Pârvulescu, care îmi amintesc că era aşezat pe rândul al doilea din prezidiu, undeva în lateral-stânga faţă de Ceauşescu. După un moment de suspans, conducătorul şedinţei a spus vizibil încurcat ,,Nu se poate, nu v-aţi înscris la cuvânt…’’ În sală era deja rumoare, şuşoteli, vociferări... Cei din prezidiu se întorseseră spre Pârvulescu, unii se priveau contrariaţi. Pârvulescu era deja în picioare, cu intenţia vădită de a-şi părăsi locul pentru a merge la tribună şi a spus liber, fără microfon, dar hotărât, tare: ,,Tovarăşi, dar de ce să nu mai propunem şi altă persoană ca Secretar General ?’’ A făcut câţiva paşi, dar a fost blocat, pur şi simplu se buluciseră acolo, astfel încât nu a putut coborî la microfonul de la tribună. Unii dintre delegaţi s-au ridicat de pe scaune, gesticulau. Nu pot reda ce se striga în sală, dar, în general, agitaţia era în primele rânduri, la delegaţii din Bucureşti, care dezaprobau... Nu puţini însă înlemniseră, ca şi mine, dealtfel. Au urmat câteva zeci de secunde de suspans. Conducătorul şedinţei a rostit la microfon: ,,Dau cuvântul tovarăşului..’’, după care, realizând că nu mai ştie cine urmează, a spus cu voce ezitantă: ,,Tovarăşi, luăm o pauză!’’ Trebuia să iau o decizie. Instinctiv am privit spre şeful meu, colonelul Gheorghe Piroiu, care era situat în lateral-dreapta prezidiului, în picioare, ,,mascat’’ până atunci de perdeaua de la ieşire. Cu un semn edificator din cap şi din priviri parcă mi-a indicat: ,,Să mergem la cei de acolo!’’ Cei care ocupaseră până atunci locurile din prezidiu se ridicaseră şi se îndreptau spre ieşire şi după ce am urcat treptele, am luat-o pe intervalul dintre cele două ,,sectoare’’ de scaune şi am ajuns în sala din spate. La cei peste 80 de ani, ,,moşul’’ avea cam 1,65 m înălţime. Era gârbovit, debusolat, căuta ieşirea, dar era evident că nu ştia unde este. Am trecut oarecum în faţa lui. Poate şi datorită staturii mele înalte, tinereţii, cred că şi-a dat seama că nu sunt delegat la congres, ori chiar mă ştia de ofiţer de securitate. N-am aflat niciodată. În hol unii deja se grupaseră în jurul Ceauşeştilor: Emil Bobu, Manea Mănescu….. Elena Ceauşescu era cea mai pornită, agitată. Aproape că m-am atins cu hainele de grupul lor, făcându-mi loc. Atât am apucat să aud: ,,Uite, Nicule, ai zis să-l ţinem lângă noi şi uite ce face!’’ Pârvulescu şovăia. Nu a încercat să se apropie de cineva. Era descumpănit, probabil pentru că nimeni nu încerca să i se adreseze. Mi-am dat seama că dorea să iasă. Am coborât scările. Cunoşteam bine topografia Sălii Palatului şi am realizat că cea mai apropiată ieşire este spre str. Ion Câmpineanu. Trăgeam cu coada ochiului în spate. Pârvulescu mergea destul de încet, abătut. Căutând să-mi deschid drum, pe câţiva chiar i-am împins. Am observat că unii il recunoşteau şi se holbau fără reţinere, alţii habar nu aveau că tocmai el provocase discuţiile de pe holuri unde deja se formaseră ,,bisericuţe’’. În cele din urmă, pe un drum care parcă nu se mai sfârşea, am ajuns pe treptele de la intrare. Aveam bineînţeles arma asupra mea şi col. Piroiu mi-a ordonat să merg să aduc maşina noastră de serviciu, o Dacie pe care o parcasem spre biserica Creţulescu. Şeful meu a urcat la volan, iar Constantin Pârvulescu în dreapta. Au demarat spre locuinţa ,,răsculatului’’, situată în apropiere, pe Calea Victoriei, la nr.155. După pauză mi-am reluat locul în sală, de această dată mai în spate, întrucât un comandant a socotit că m-am expus destul şi ,,tovarăşa’’ m-a observat ieşind cu el. Categoric, nu mai puteam să stau în primul rând.

Incidentul de la Congresul al XII-lea nu mi-a afectat cariera. Decembrie 1989 m-a găsit în Turcia, însoţindu-l ca aghiotant pe primvice-prim-ministrul Gheorghe Oprea. Vizele de pe paşaportul diplomatic, deşi ar fi trebuit să constituie un alibi mai presus de orice îndoială, abia dacă m-au ajutat să mă disculp de acuzele care mi se aduceau. Fusesem doar securist! Despre col. Piroiu am aflat că s-a stins din viaţă în urmă cu câţiva ani. Nu l-am întrebat dacă şi ce a discutat pe drum cu Constantin Pârvulescu. Ar fi fost extrem de interesant, pentru istorie. Şi astfel, şeful meu a dus cu el în mormânt o posibilă destăinuire "la cald" a celui pe care-l însoţea, atât de utilă pentru istoria noastră, fie şi pentru că curajosul moş se afla sub imperiul abia trecutului incident. Acum, după atâţia ani, consider că atitudinea lui Constantin Pârvulescu a fost una de mare curaj şi de demnitate. Ce păcat că nimeni nu i-a sărit în ajutor! Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungea la microfon, dacă acestuia i se mai raliau şi alţii din prezidiu, din sală ? Din nefericire poziţia sa a rămas singulară. Ba mai mult, pentru ceea ce a făcut, pentru temerarul său demers, socotesc că unii comunişti l-ar fi linşat atunci. Unii erau pământii de-a binelea la faţă. Şi aşa a ieşit de pe scena istoriei o persoană care, probabil, prea târziu a încercat să ia atitudine împotriva totalitarismului."

Trebuie să revăd filmul. Ceea ce reiese foarte clar însă: Ceaușescu și-a dedicat viața crezului comunist, fără doar și poate. Avea un vocabular de partid, redus la câteva sintagme și conexiuni între cuvinte cu impact maxim, iar atunci când nu știa să iasă la liman în vreun dialog, arunca o frază interminabilă, ajungând inevitabil la gestica sa agravată odată cu trecerea anilor. Părea că nu îi ies cuvintele din gură dacă nu dă din mâini. Fără comunism și fără rolul pe care a reușit să și-l atribuie, omul acesta ar fi fost sortit mizeriei. Comunismul nu l-a cizelat, ci i-a oferit un lux pe care nici nu și l-ar fi putut imagina. Fiind primit cu atâta tam-tam la marile curți regale și de către mari președinți ai lumii, fiind aclamat în țară și peste hotare de milioane de oameni, evident că de la un moment dat nu a mai făcut diferența dintre realitate și minciună, cultivând-o cu insistență și mult exercițiu pe aceasta din urmă. Te uiți la film și te gândești la el ca la un geniu negativ. Uneori gândești că conceptul era bun, fir-ar să fie! Doar că a amestecat conceptele cu ego-u său nemăsurat, și-a dezvoltat un cult al propriei personalități ce scăpase de sub orice control. A uitat că e om, s-a crezut zeu.

Și la final - fără gardă de corp, fără consilier personal, fără servitori și lachei și lingăi - s-a trezit pus la colț, un om obosit, îmbătrânit, senil, care absolut nu înțelege ce naiba i se reproșează. Nu era un monstru, era un simplu om bătrân și sacrificat degeaba.

De ce și-a chinuit Ceaușescu poporul? De ce l-a înfometat, înfrigurat, exploatat, ucis, sacrificat? De ciudă că era un popor leneș și nu muncea destul de mult și de repede, astfel încât societatea aceea comunistă și socialistă, la care visa el atunci când gândurile îi migrau pe Tărâmul Utopiei, să fie gata mai repede! 

Concluzia general-valabilă oricărui dictator, indiferent de nația, timpul și dimensiunile lui istorice, rămâne, cel puțin pentru mine, mereu aceeași: monștrii umani de acest gen nu cad pur și simplu din ceruri și nu sunt trimiși din alte lumi pentru a teroriza națiuni și popoare. Un astfel de om, singur, oricât de draconic și manipulant ar fi, ar muri în anonimat dacă nu ar avea susținerea tuturor celorlalți din jurul lui: cei activi, implicați direct și care i se aproprie, pentru a obține avantaje personale și cei pasivi, neimplicați, care devin ”carne de tun”, ”mulți, dar proști” și nimic altceva. Pe de o parte grupuri de oameni, pe de altă parte mase de oameni care, din două direcții, se îndreaptă spre același punct, anume spre personalitatea unui singur individ, săltându-l, creîndu-i, menținîndu-i și promovându-i imaginea către orizonturi ce vor deveni roșii la un moment dat ..... căci vor fi alimentate de sângele lor, spre bunăstarea lui (!)

M-a bulversat și deocamdată doar atât pot comenta. Trebuie revăzut și digerat.

Am început lectura la ”Orizonturi roșii” de Ion Mihai Pacepa, ediția adăugită din 2010.

Filmul nu are absolut nici o legătură vizibilă cu cărți precum aceasta sau ”Vampirul roșu” de Joachim Siegerist. 

aici, despre cum am trait eu evenimentele din decembrie 1989