Gesamtzahl der Seitenaufrufe

Dienstag, 29. Oktober 2013

CARTE: Lucrez într-o casă de nebuni

O lectură spumoasă și incitantă în care - pun pariu - aproape toți ne regăsim parțial, indiferent de pe ce parte a taberei! 
Autorul nu este un american de data aceasta și surpriza e poate cu atât mai mare pentru publicul român cu cât acesta este .... un german care scrie despre realitatea din firmele germane! Delirant, nu?
”Corporatistă” datorită contextului și, pe vremuri, chiar crezând cu tărie în cultura unei corporații - aș crede și acum, dacă nu aș fi fost martora, pe parcursul ultimilor să zicem mai puțin de zece ani, a felului cum totul este denaturat și demagogizat, ”românizarea” oricărui concept străin atingând cote inimaginabile și greu de suportat din interior -, cartea a fost pentru mine o lectură relaxantă, care doar mi-a confirmat realități pe care le-am trăit, le trăiesc și le știu.
După aproape 20 de ani de muncă în diverse corporații de filieră germană, concluzia la care am ajuns astăzi este atât de amară, încât mi-e și teamă să o exprim, de teamă să nu se străpezească mediul virtual! Pentru că trăim într-o lume nebună-nebună, în care falsa implicare, non-valoarea și agitația, pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă și ineficientă, sunt criterii de promovare într-o lume bolnavă, în timp ce oameni citiți și multilaterali, autodidacți, experimentați, considerați a avea valori demodate, considerați fraieri atunci când își depășesc în mod constructiv pentru companie atribuțiile, sunt lăsați la o parte și ignorați ostentativ din diverse scheme de ”recunoaștere a rolului lor în activitatea generică a firmei și în bunul mers al lucrurilor” și de promovare ierarhică sau acordare măcar de anumite șanse în economia internă a companiei.
Martin Wehrle scrie despre ”așa-zisa normalitate a muncii la birou” și cartea merită citită fie doar și ca element de consolare cum că ”nu doar la noi se întâmplă”. Este un adevăr universal valabil la nivel mondial (sic!)
Așadar, ”pregătește-te pentru o carte nebunească, plină de relatări palpitante din corporații. Unele întâmplări sunt atât de prostești, încât îți vine să plângi. Altele, sunt atât de stupide, că te apucă râsul. Dar cel mai interesant este că pe fiecare pagină a acestei cărți ai putea să dai peste o mai veche cunoștință de-a ta: compania la care lucrezi.”
**

La final de lectură, ai putea să pui deoparte o colecție frumușică de principii și, ca să aveți idee despre ce e vorba, iată câteva dintre ele:
1. Un angajat nou crede că va deveni parte a companiei. De fapt, compania devine o parte a sa.  
2. Oamenii care o iau razna, ajung la ospiciu. Angajații care o iau razna, lucrează deja într-unul.  
3. Nu șeful este cel care se adaptează la realitate, ci realitatea se adaptează la nevoile șefului. 
4. La angajare, sunt preferați candidații care seamănă atât d bine cu cei din actuala echipă, încât nici măcar nu ar mai fi nevoie de ei. În schimb, poți avea certitudinea că nu vor aduce un suflu nou.
5. Activitatea din cmpanie este la fel ca spectacolul tăierii n două a unei femei la circ: ca să ai succes, nu trebuie să o faci cu adevărat, ci doar să-i convingi pe ceilalți că ai făcut-o.
6. Nu este adevărat că firmele ar avea ceva împotriva cursurilor de perfecționare - ele au ceva doar împotriva cursurilor pentru care trebuie să plătească și a celor care se desfășoară în timpul programului de lucru.
Și lista e destul de lungă.
Cartea abundă în cazuri concrete, de fapt așa și este structurată și la finalul descrierii contextului se lasă cu câte ”un principiu”.
Exemplu de caz concret:
Cum mi-a adus maratonul un nou job
  Aplicasem pentru un job, fără să-mi fac prea mari speranțe. Era o firmă de catering care căuta un contabil ”cu experiență”. Experiența mea se rezuma la 14 luni de lucru. De aceea, am fost surprinsă când m-au invitat la interviu.
 Am stat de vorbă cu managerul firmei, un bărbat deșirat, de vreo 40+ ani, căruia i-am descris parcursul meu profesional. După vreun sfert de oră, a schimbat subiectul: ”În CV-ul dv. scrie că ați alergat un maraton. Pot să vă întreb care a fost cel mai bun timp pe care l-ați obținut?” Când am răspuns ”3h40min”, chipul lui s-a luminat. Mi-a povestit că firma are o echipă cu care participă la maratoane. Apoi a început o conversație pe această temă, ca între cunoscători.
  Of! Așa a trecut tot timpul pe car îl aveam la dispoziție, iar eu nici nu apucasem să-i explic ce știu să fac. Pe drumul spre casă am fost teribil de supărată pe mine însămi. Vorbisem în continuu despre alergare, dar aproape deloc despre experiența pe care o aveam pentru acel job. Mă alesesem cu o discuție plăcută și atât. Eram convinsă că mi-am irosit orice șansă.
  După două zile am primit un telefon de la manager. Mă aștepta la firmă să semnez contractul de angajare. Nici măcar nu mai era nevoie de un al doile interviu. Iar cea mai importantă sarcină de serviciu, în prima mea săptămână la noul loc de muncă a fost antrenamentul pentru maraton, după încheierea programului.
   Între timp, am înțeles de ce lucrurile s-au petrecut așa. Șeful meu, el însuși un alergător pasionat de maraton, preferă persoanele cărora le place să alerge. Nu numai la angajare, ci și când se pune problema unei promovări. Chiar și atunci când alege colegii cu care discută mai mult decât strictul necesar la serviciu. Norocul meu! Și ghinionul celor care nu s-au apucat de alergare.
Karsten Mingers, contabil”
*
Mascarada Action
Economistul Lars Oppel, angajat la o companie de leasing, își lovea ritmic tâmpla cu arătătorul: ”Compania noastră este ca un mușuroi de furnici. Toată lumea aleargă în toate direcțiile. În continuu se aleargă, se vorbește, se trimit e-mailuri. Și știți de ce? Doar pentru a distrage atenția de la faptul că, în realitate, nu se întâmplă nimic!”
”Puteți să-mi dați un exemplu?” - l-am întrebat.
”La noi este o prostie să rezolvi o sarcină, așa, pur și simplu. Sau, și mai grav, să o rezolvi repede și în liniște, fără să atragi atenția.”
Și care ar fi varianta inteligentă?”
”Să faci cât mai mult zgomot! Dacă vrei să fii apreciat, trebuie să declanșezi un torent! Bați toba până aduni o echipă de proiect,  îi dai un nume cât mai sonor, la fiecare trei zile organizezi câte o ședință și inviți și câțiva experți. Costă o grămadă de bani, dar fac impresie. La final, ești celebrat ca un erou de film de acțiune.”
”Oare nu exagerați un pic?”
”Deloc. Ba dimpotrivă. De curând, un coleg a solicitat sprijinul unui doctorand de la universitate și a reușit să transforme o sarcină banală în subiectul unei lucrări de doctorat. Ce aberație! De fapt, tot ce avea de făcut era să optimizeze logistic flota noastră de camioane. Un lucru pe care l-ar fi putut rezolva într-o săptămână. Acum va dura ani de zile, până când doctorandul își va termina studiul. Iar colegul meu a mai fost și lăudat pentru asta de către cei din conducere. Au dat și un comunicat, că această cooperare între economie și știință reprezintă un pas spre viitor. Au făcut și un comunicat de presă pentru ziarul local.”
”Un mod inteligent de a-și face reclamă.”
”Așa o fi. Dar în interiorul companiei, toată lumea își dă importanță și nimeni nu rezolvă mai nimic. De exemplu, directorul administrativ a avut, de curând, o idee: meeting-uri cu speed-dating, pentru consiliere colegială. Acum, fiecare șef de departament trebuie să meargă la ședințe cu o problemă bine definită. Participanții se așează pe două rânduri de scaune, ca la petrecerile aniversare ale copiilor. Și fiecare îi povestește celui de lângă el problema pe care o are.”
”Și pe urmă?”
”În minutul următor, celălalt trebuie să propună soluții. Apoi jocul se repetă, cu rolurile schimbate. Pe urmă, se mută pe scaunul următor și repetă toată povestea cu un alt coleg.”
”Sună cât se poate de inovator. Este o modalitate de a profita într-un mod util de cunoștințele tuturor managerilor de departament.”
Aiurea. Am văzut cât s-a chinut șeful meu să inventeze o problemă pentru discuția asta. Vă dați seama că problemele reale le păstrează pentru el, ca să nu-și pericliteze poziția. Oricum nu ar găsi soluțiile pentru ele în monologurile de un minut ale unor oameni care nu știu nimic despre meseria noastră.”
”Și atunci de ce credeți că se organizează aceste speed-datings?”
”Ca să se întâmple ceva în firmă!! Ca managementul să poată comunica glorios la raportări: uitați ce inovații facem noi! Ne străduim. Suntem curajoși. Astfel, le distrag atenția acționarilor de la faptul că rămânem din ce în cem mai mult în urma concurenței, care este lider de piață.”
etc, etc, etc.

Freitag, 11. Oktober 2013

TEATRU: A cui e viața asta în definitiv?

1143 - Claire Brian - A cui e viata asta in definitiv - interpreteaza : Victor Rebengiuc . George Constantin . Gheorghe Cozorici . Adrian Pintea . . Simona Bondoc . Silviu Stanculescu - (74:37min) -

Asculta mai multe audio diverse

Donnerstag, 10. Oktober 2013

TEATRU: 59 minute de așteptare

Charles Chara - 59 minute de asteptare

Asculta mai multe audio traditionala
Durata: 60 minute
Distributie: Radu Beligan, Ion Lucian
Regie: Ion Vova
În așteptarea unui tren întârziat, doi necunoscuți intră-n vorbă. Doi actori remarcabili, un dialog interesant, lejer, relaxant. Bine jucat, natural.

TEATRU: Un soț inventiv

Donnerstag, 3. Oktober 2013

CARTE: Legea Succesului by Napoleon Hill

14 oct 2011
Vă întrebați vreodată ce faceți greșit în viață? E imposibil să nu faceți ceva ”greșit”, chiar și așa, fără să ne raportăm la un ”corect”. 
Sau, privind retrospectiv peste umăr, v-ați întrebat vreodată de ce viața voastră a mers pe cursul respectiv și nu pe altul? Sau cum ar fi fost viața voastră dacă:
- ați fi avut alți părinți?
- ați fi fost născut în alt oraș, în altă țară, pe alt continent?
- nu l-ați fi întâlnit, la un moment dat, pe X sau Y?
- nu ați fi luat decizia X sau Z?
- ați fi fost femeie, nu bărbat, respectiv bărbat, nu femeie?
- ați fi făcut/sau nu compromisul Y?
- ați fi făcut pasul X?
- nu ați fi avut accidentul cutare?
Vă gândiți vreodată că toate lucrurile care vi se întâmplă au un sens anume? Că totul, după ce se întâmplă și este analizat, pare a fi fost prestabilit într-o logică desăvârșită?
Aveți și ați avut, cu siguranță, o serie întreagă de dorințe în viața asta. Unele mai accentuate, altele mai vagi. Pe unele le conturați foarte exact, pe altele doar le ghiceați în ceața unui sentiment de a nu îndrăzni să le aveți.
Dacă mă gândesc la chestia asta, pot identifica în viața mea, destul de clar, o dorință supremă și o colecție întreagă de dorințe secundare. Dorința supremă nu mi s-a îndeplinit până la vârsta de 44 de ani. Am fost aproape, am pipăit-o, dar mereu a intervenit altceva și accesul s-a blocat. Ea există însă, dar nu se îndeplinește. În schimb, celelalte dorințe, s-au realizat, unele chiar spontan și la momente total neașteptate și aparent total nepotrivite. Ca urmare, atunci când am timpi ”morți” în viața mea – cum ar fi astea două zile din urmă de rău și febră și delir -, în primele ore după ce încep să revin la poziția verticală, îmi analizez existența cu tot ce implică ea. Și tot mai des încep să ajung la concluzia că mi-a fost dată o dorință pe care nu o voi putea îndeplini vreodată, deși, din afară, ea pare destul de lesne de realizat. Totuși, la mine, lucrurile nu se leagă pe direcția aceasta. Ce greșesc? Ce păcat trebuie să plătesc? Al meu sau al altcuiva? Cum pot ieși din blocajul acesta?
Femeile fac glume pe seama bărbaților, ceva de genul: ”Ar trebui să fie aduși pe lume cu instrucțiuni de utilizare, să știm și noi ce-i cu ei, ce vor, cum funcționează, ce-i motivează etc. etc.” Nu cunosc glumele bărbaților. Dar un lucru este sigur: Toți suntem aduși pe lume fără să cunoaștem regulile acestei lumi. Din acest punct de vedere, există cel puțin două categorii mari de oameni: cei care au un instinct nativ de a gestiona viața astfel încât să se simtă împliniți și cei care nu vor avea niciodată acest instinct și nu vor înțelege anumite principii generale de management al vieții. Sună a business? Și vreți să spuneți că viața nu a devenit un business? Da, mă rog, desigur că suntem doar în trecere pe lunga potecă a vieții pe Planeta Pământ, dar între start și finish totul a devenit un fel de business și cel care se vinde mai bine, de preferat fără scrupule și principii, obține de regulă ceea ce dorește. Acum eu nu pot să spun dacă chestia asta îl face să se simtă împlinit, pentru că natura umană se caracterizează, printre altele, și de tendința infinită de a vrea mereu altceva decât are sau decât tocmai a obținut. Aici ar fi o discuție filosofică care nu trebuie închisă într-un monolog.
Citeam de curând că printre principiile ”reușitei în viață” se numără și următorul: NU CRITICA
Este o întreagă teorie aici, care are o logică, desigur. Așa cum mie nu-mi place să fiu criticat, nici celor pe care eu îi critic, nu le place să fie criticați. Chestia e că eu am observat o chestie: de când ne-am lansat în lumea virtuală, unde dialogurile sunt majoritar între persoane care nu se cunosc, nu s-au văzut și simțit niciodată în mod direct, în viața reală, tendința de critică și violență verbală a câștigat enorm în densitate. Se critică cu foarte mare ușurință, se trag concluzii pripite, se citește în diagonală și se aruncă apoi niște comentarii nefondate ș.a.m.d. Ucigător, distrugător.
Nu am nimic de spus în apărarea mea, am criticat la greu. Acesta este instinctul meu nativ. Să critic, în mod deosebit chestiile de logică elementară. Să critic tot ceea ce mi se pare distrugător pe termen lung, mai ales călcarea în picioare a unor sisteme de valori și de principii care făceau din lume un loc mai bun și mai uman. Critic mereu acolo unde apare o sămânță de spirit comercial în detrimentul eticii, al moralității,a umanului. Critic minciuna, violența, ducerea şi inducerea în eroare. Critic lipsa de logică elementară. Critic ipocrizia și demagogia. Prostia. Mă revoltă și nu mă pot abține. Greșeala mea sunt tonul și aplombul, implicarea și consumul de energie pentru cauze pierdute. Pentru că orice cauză care nu are susținere, este o cauză pierdută. Pentru că, logic, câștigă mulțimea de regulă, cantitatea, nu calitatea. Critic chiar și faptul că știu că în jurul meu mai există 20 de cârcotași care ar critica, dar care nu o fac, pentru că nu vor să se pună rău cu nimeni.Ei ţin la liniştea lor, se conservă. Sunt mai inteligenţi decât mine. Sunt mai câştigaţi.
Pe de altă parte, analizând lumea din jurul nostru, nu ne putem scălda doar în laude. Cum să lauzi greșelile? Dacă nu le scoți la iveală prin critică sau măcar prin menționare - și dacă le menționezi, implicit le critici -, atunci ele nu vor putea fi niciodată îndreptate sau înlăturate. Trăiesc într-o masă de oameni care văd doar părțile bune, deci rolul lor este de a lăuda. Așa că, doi-trei indivizi acolo, trebuie să și critice, măcar de dragul de a nu ne fura singuri căciula (sport național în România, de ce să nu recunoaștem? Și la propriu, dar mai ales la figurat!).
În aceeași carte mai citeam despre un principiu a cărui logică îmi scapă. Este un principiu pe care eu l-am aplicat o serie de ani, după care am renunțat la el, pentru că nu mă simțeam tratată într-o relație de minimă reciprocitate: FII PRIMUL CARE TE INTERESEZI DE CUM ÎI MAI MERGE CELUILALT ȘI NU TE PUNE PE TINE PE LOCUL I. Da, dar până când? Recunosc că nu cred în principiul necondiționării. Tot ceea ce întreprindem este condiționat, conștient sau nu, ostentativ sau nu, nu cred în dragoste necondiționată, decât cu puține excepții general universale. În momentul în care tu ești mereu primul care se interesează de soarta celuilalt, nu aștepți, la un moment dat, să primești și tu un telefon prin care celălalt să te întrebe despre existența ta? Am numeroase foste relații cu oameni pe care le-am lăsat să moară tocmai pentru că nu primeam niciodată în schimb gestul acela de reciprocitate. Și atunci, relația nu rezistă. Este ca orice ”dans în doi”, dacă nu vine din ambele părți, atunci moare, că doar ”dragoste cu sila” nu se poate la infinit.
Principiul acesta, care este strâns legat de un principiu al reciprocității, ar trebui să funcționeze dacă toți cei cu care te intersectezi îl cunosc. Altfel nu are cum, pentru cu dacă doar o parte îl aplică și cealaltă parte nu îl conștientizează și, pe parcursul mai multor ani refuză pur și simplu să îl perceapă și să-l înțeleagă, atunci tu alergi permanent în gol. Nimeni pe lumea asta nu poate alerga la infinit în gol, toți așteptăm ceva în schimb. O recunoaștere, o apartenență, o laudă. Nimeni nu se apucă să vorbească într-o sală goală, nici un scriitor nu ar fi fost cunoscut sau perceput ca scriitor dacă nu ar fi avut public și tot așa, totul merge pe același principiu ”al știrii”. Ce este o știre? O informație căruia un jurnalist îi acordă credit, adică o ia și o face cunoscută publicului larg. Așa devine ea știre. Și ulterior, în funcție de domeniu, moare sau se dezvoltă. Uneori ridicol de mult. Suntem înconjuranți de informații și sufocați de știri care de fapt nu-și merită acest statut, dar prostituția din mediul mass-media nu este subiectul dezbătut aici.
Există oare o lege a succesului
Că există o genă a succesului, de asta sunt sigură. Te naști cu ea sau nu te naști cu ea, o moștenești sau nu. Viața mea se aseamănă aproape înspăimântător cu a mamei mele, în punctele mari, generale. În urmă cu câțiva ani, printr-o decizie foarte bine calculată, am evitat de a face viața mea identică cu a mamei mele. Era o promisiune cu care trăiam, era ceva ce nu doream să fac, tocmai pentru că, cunoșteam implicațiile și consecințele de la ea. Și nu regret decizia. Doar că ..... cu această excepție, lucrurile au stagnat și ”marea schimbare” mult dorită și râvnită în viața mea nu a survenit niciodată. Și anii trec, dorințele pe care nu îndrăzneam să mi le formulez conturat  mi s-au împlinit într-o oarecare măsură, cele clar conturate, puține la umăr, zac în acelați colț al aceluiași sertar încuiat pe care cu siguranță nu eu îl pot deschide, căci am încetat a mai crede că mă aflu în posesia cheii.

Am încercat să aplic și principiul mult-promovat: 
You can do it IF you believe you can!
Ce să zic? La mine nu a funcționat sau poate că nu am știut că configurez acel ”believe”. 
Lucrurile extraordinare pe care le-am făcut în viața mea le-am făcut pur și simplu. Fără să stau să mă gândesc că aș putea să le fac sau nu. 
Am străbătut peste 700 de km prin Himalaya, singură. În perioada anului când se recomandă să stai acasă, adică în decembrie. Când prima ninsoare îți suflă din ceafă și frigul îți torturează intestinele și măduva din tine, când simți practic cum ți se constituie fecalele pe interior. 
La 42 de ani nu am crezut că, în baza unui eseu, aș putea fi admisă la facultate. Și totuși am devenit studentă. Dar nu se datorează decât unui sistem de învățământ în colaps, continui eu să cred și acum, când intru în anul al treilea de studii. 
Nu am crezut că voi putea învăța să gestionez un autoturism, de una singură, în jungla bucureșteană, cu tot ce înseamnă mânuirea și mentenanța lui. Și o tot fac de 5 ani. Și exemplele pot continua mult și bine.
Analizând experiențele mele de viață, nu am ajuns la nivelul de la care să pot promova acest principiu, pentru că nu pot spune că eu personal cred în el. Cel sau cei care au definit acest principiu cu siguranță că făceau parte din tabăra ”câștigătorilor”, cei care îl promovează fac, cu siguranță, parte din aceeași tabără. E logic. Dacă crezi și crezi și crezi și ...... tot nu-ți iese, conform credinței tale, atunci nu ai cum să ajungi să promovezi un principiu care la tine nu a avut succesul scontat sau sperat. Înainte de a începe să nu mai crezi în ceva, tu ai pornit la acțiunea respectivă cu siguranța că va ieși, se va întâmpla, se va finaliza, se va concretiza, se va împlini. Dar după un număr oarecare de neîmpliniri, pur și simplu nu ai cum să mai trăiești cu credința că da, domne, așa va fi, nu am nici un dubiu!
Ce consideri tu că este succesul? Căci în fond, de aici pornește totul, la asta se raportează sentimentul individual și cel al mulțimii atunci când vorbește de un om de succes, un om împlinit. Din ce punct de vedere împlinit? Din ce punct de vedere de succes?
În cartea lui Napoleon Hill,Law of Success”, se citește următoarea definiție: ”Success is very largely a matter of adjusting  one’s self to the ever-varying and changing environments of life, in a spirit of harmony and poise.“
Prelegerile prezentate în această carte considerată un fel de biblie a succesului pleacă de la premiza simplă: tu, individule, lupți permanent pentru locul tău în lume. Deci duci o bătălie, deci trebuie să îi învingi pe ceilalți.
Una dintre primele ”învățături” expuse sună astfel: ”Your business in life, or at least the most important of it, is to achieve success. Success = the attainment of your Definite Chief Aim without violating the rights of other people.” Stau să mă gândesc dacă eu personal cunosc oameni care să fi urmat acest principiu. Să fie considerați de succes pe scala actuală a valorilor și să fi ajuns acolo într-adevăr fără să rănească vreun drept al altora. Prima problemă care apare este să recunosc oamenii de succes pe care i-aș putea cunoaște eu personal și deocamdată zic ”pas” aici.

Cele 15 principii descrise extrem de detaliat într-o lucrare de 1.000 de pagini sunt formulate astfel:
1.   Definite Chief Aim
2.   Self-confidence
3.   Habit of saving
4.   Initiative and leadership
5.   Imagination
6.   Enthusiasm
7.   Self-control
8. The habit of doing more than paid for
9.   Pleasing personality
10. Accurate thinking
11. Concentration
12. Co-operation
13. Profiting by failure
14. Tolerance
15. Practicing the golden rule.
Wow sau hm ..... toate acestea duc către un singur termen: PU-TE-REA!!

(to be followed)
P.S. după 3 ani:
Au trecut trei ani, timp în care s-au petrecut lucruri atât de mari și atât de intense, de parcă ar fi trecut zece. Începuse să mă preocupe teoria ”Secretului”, dar au intervenit alte nebunii.
Acum am revenit, pe diverse și multiple canale, la această realitate a vieții noastre. Și da, acum încep să înțeleg. Și da, acum încep să fiu convinsă că puterea vindecării și a trăi așa cum dorim și acolo unde dorim ține de noi.