Spirale (1)

Trece timpul. Zboară. Măsurat sau nu, timpul se scurge. Iar e vineri. Iar e decembrie. S-a mai dus un an.

Savurez revelația redescoperirii teatrului radiofonic. On-line. Bună chestie. Piese vechi, clasici români și străini, interpretări de excepție. Ascult Cezara, de Mihai Eminescu.

Frig, întuneric și uscat afară.

Pisoiul e cuminte. Cam gălăgios de vreo săptămână, îmi face nopțile fragmentate, miaună. Noaptea trecută și-a luat castane. Ține minte.

Ieri nu am deschis televizorul. O chestie foarte bună. Am citit, am mâncat alune și m-am culcat devreme, ascultând teatru. Era ora opt ....

Și totuși azi dimineață nu m-am sculat prea devreme, cum aș fi dorit. Luni am alergat dimineață în zori, 40 de minute. Apoi m-am dus cu bicicleta la birou. După muncă, am venit în alergare acasă, lăsând bicicleta la birou. Marți m-am dus în alergare la birou. Seara am revenit cu bicicleta. Din păcate, nu am continuat. Provocarea nu este neapărat să te trezești la ora 5, ci să te culci și să adormi cel târziu la 21:30!

Eh, mai încerc. 

Deocamdată trăiesc o altă fază a vieții: gătesc. Fac dulciuri de casă. Sosuri sofisticate. Ciorbe exotice. O revelație, o pasiune renăscută. Dar trebuie să-i pun capăt. Mănânc prea mult. Prea gurmand. Prea brusc. E ciudat. Au trecut vreo 14 ani de la ultima fază asemănătoare ..... limita dintre a deveni sclavul propriilor pofte gastronomice și a alege să te ridici nesătul de la masă poate deveni alarmant de invizibilă din momentul în care ți-ai agresat stomacul, obligându-l să se mărească. În sens invers, procesul durează mult mai mult timp, între șase și 12 luni. Am trecut prin toate fazele: de la ”peste greutatea admisă” la ”spitalizare pe motiv de mult prea sub greutatea admisă” (50 de kg în 1991 - ce an .....

Pe internet staționez tot mai puțin. Încep să mă depărtez și de facebook. O chestie bună. Am renunțat la administrarea a trei grupuri. Cred că a fost o decizie bună pentru mine. Nu trebuie să mă mai implic, este o promisiune pe care mi-o fac. Nu poți administra un grup, așa cum înțeleg eu să-ți faci treaba, dacă nu te implici. Așa sunt eu. Dacă fac ceva, o fac ”ca la carte”. Dacă nu, mai bine las pe alții. Nu suport lălăiala și superficialitatea.

Mâine seară e petrecerea ”de Crăciun” a firmei. 570 de oameni. Enorm. Imens. Mâncare multă, băutură, risipă, distracție. Nu-mi arde. Trăiesc de la un salariu la altul, mi se pare o petrecere ”pentru ei”, nu pentru ”noi”. N-am nevoie să mă prefac. România este un paradis pentru expați. Suntem oarecum ca pe vremea când în Poiana Brașov, în hotelul unde erau cazați turiștii germani, în aceeași sală de mese, nemții primeau salam de Sibiu la micul dejun și puținii români care puteau pătrunde acolo primeau pâine cu margarină. Tot mic dejun se numea. Așa și acum ..... umiliți și exploatați în propria țară.
O colegă de-a noastră este în spital de-o săptămână. I-a venit rău la servici, din senin. 29 de ani. Atac cerebral ..... 
O altă colegă m-a anunțat că nu mai poate veni la petrecere, să o șterg de pe lista invitaților, dacă nu e prea târziu. I-a murit socrul. Pe neașteptate.

Cam atât. Ce repede se scurge timpul .... 
Sâmbătă sunt voluntar la un concurs de alergare. Băneasa Trail Race. Va fi frumos. Să nu uit să iau cartea de povești cu mine. O acțiune frumoasă. Nu am bani să mai fiu ”Moș Crăciun” pentru alții, dar pot să mă despart de singura carte de povești pe care o mai am din copilăria mea. Este o carte mare, groasă, de Nestor Urechia: ”Zânele din Valea Cerbului”. O carte superbă. De ce să o mai păstrez ..... ?!
Am ales să fiu voluntar la o cursă scurtă. Anul trecut am fost fotograf pe traseu. A fost fein. Va fi frig, dar uscat. Poate iese și ideea cu ”premiul surpriză” - deși nu am primit nici un feed-back. De fapt până azi nici nu știam că voi fi voluntar. Au uitat să mă anunțe că este OK, ”candidasem” cu ceva timp în urmă și au spus că mă anunță, dacă e nevoie de alți voluntari .... da, asta e. Sunt detalii. Cică.