Gesamtzahl der Seitenaufrufe

Mittwoch, 25. März 2015

româna

Deși greu de crezut, unul dintre termenii care m-au definit întotdeauna a fost pasiunea. Bine, lista e destul de lungă, dar dacă aș scrie despre toate ”defectele” mele acum, ce aș mai scrie mâine?
Una dintre primele pasiuni, după ce trecusem de vârsta cățăratului prin copaci, a goanei din fața gânsacilor, uitasem să mai fac roata prin iarba umedă a vreunei poieni de la poalele Muntelui Zăganu, renunțasem să mai încerc să fac șpagatul și nu-mi mai zdrobeam gleznele bătându-i pe băieți la jocul de fotbal ... ei bine, una dintre următoarele pasiuni care au urmat existenței mele de băiat în corp de fată a fost limba română.
Am crezut că nu există dragoste mai mare. Mă îndrăgostisem și de profesoară și de cabinetul fonic. Clasicii români, mai ales literatura interbelică, viețile lui Eminescu, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Creangă erau meniul adolescenței la masa unor timpuri în care cuțitele rămâneau prea puțin ascuțite pentru că nu aveai ce să tai cu ele. Deci, cu ce mă hrăneam mai mult în timpul adolescenței, când nici măcar nu știam că există coca-cola sau nu-mi puteam imagina că și vara poți ține în mână sau poți băga în buzunar o portocală? Nu, nu cu lumină ... de unde lumină, că ne-o opreau. Ne opreau aproape tot, doar sufletele nu li le puteau opri. Ba reușiseră la un moment dat să ne oprească și gândurile. Se spune că omul nu încetează să gândească nici măcar când doarme, e doar o altă fază a gândirii. Ei bine, nenorociții ăia reușiseră să ne blocheze oarecum libertatea de a gândi. Ne era frică că ni s-ar putea citi gândurile și atunci ne aștepta munca în uzină, fabrică sau cine știe ce temniță. Știu că cei care nu au trăit la greu anii aceia au impresia că delirez. Dar așa devenise viața atunci .... încercai să ronțăi iarbă ca să-ți treacă durerea de cap, te duceai la culcare ca să uiți de foame și cel mai greu era să încerci să nu gândești .... dacă te auzeau pereții? Oh da ... pereții aveau urechi. Uneori și ochi, deși nimeni nu bănuia că există camere de luat vederi ....
La 21 de ani am aflat cât de periculoase erau jurnalele mele de fată. Povesteam realitatea vieții mele de zi cu zi. Nimic deosebit. Era realitatea de atunci. De unde să știu că era o realitate periculoasă? Doar mă scăldam în ea zilnic, eram înecată în ea, sugrumată, sufocată. Erau mii de litere acolo scrise la lumina unei lumânări, cu degetele înfipte în mănuși și trase strâmb cu creionul, căci mina de la pixul de proastă calitate îngheța în cameră și nu mai scria. Ce enervant era!
Respiram din inerție. Existam, dar nu trăiam .... Nu aveam cuvinte și timp mental să scriem despre lucruri frumoase ... totul era cenușiu, trist, periculos, înnegrit de teamă și de frică ..... supraviețuiam pur și simplu din inerție.
Lectura, limba română, descoperirea lui Papadat Bengescu, Eminescu, Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu au fost colacul de salvare. Comentariile literare deveniseră profesia mea de bază și stăteam nopți întregi citind, aspirând, scriind, iar citind. Eram abonată la toate marile biblioteci din București și stăteam cu orele în sălile imense, întunecate și cavernos de friguroase să fur informație din cărți rare care nu se împrumutau. Am privit printre lacrimi grele și fierbinți, în noaptea de 22 decembrie 1989 cum ardeau cărțile din Biblioteca Universitară, printre tunuri și alte tipuri de armament .... mă dureau literele care erau strivite și topite de flăcările alea de sus, din găoacele rotunde ale clădirii ..... uf ...
Privind înapoi, la nebunia lumii prezente, mi-e greu să spun dacă mi-au servit la ceva în viață miile de ore tocite în singurătatea literelor pe hârtie. Da, cochetam cu ideea de jurnalism, dar ce jurnalism să faci într-o societate unde exista un singur ziar al unicului partid politic?! Da, am studiat jurnalismul la târzia maturitate ... dar ce jurnalism să faci într-o societate în care mai întâi trebuie să te prostituezi pentru a putea ridica o pleoapă? Unde totul este aservit banului, corupției, politicii, minciunii, înșelăciunii? Da, există câțiva jurnaliști de excepție în România, dar raportat la numărul de jurnaliști care tocesc scările neîngrijite ale amfiteatrelor primitive - care amfiteatre, că în trei ani cred că am fost într-unul doar de cinci ori? Facultatea de Jurnalism a Universității din București este o mare jale și rușine .... generații de membri ai celei de-a patra puteri în stat sunt antrenați dinainte de a lua examenul în știința umilirii, superficialității, lipsei de respect .... dar să nu deviem prea tare ...
După un an de lipsă din România îmi dau seama că țara aia te inspiră permanent în a scrie. A scrie profund. Dureros de profund. Iscă combinații interesante de sarcasm, umor amar, descrieri artistice excelente ale unei realități suprarealist de interesantă.
Îmi lipsește scrisul oarecum. Nu mai am pană. Am un gol. Am un dezechilibru. Mă uit la mine și nu știu unde sunt.
Știu doar că pasiunea pentru limba română nu moare. Știu că totul se vede altfel de aici. Știu doar că tristețea e mai mare realizând parcă și mai profund că există acolo un teritoriu cu un potențial absolut enorm, chiar și așa sărăcit și furat cum a ajuns la ora actuală. Este ceva acolo care nu se leagă pur și simplu. Se împiedică. Se blochează. Nu se poate organiza, aduna, eficientiza. O societate care-și dă în cap, în loc să-și dea mâna. Își pune piedică permanent, de secole și secole. Este o permanentă ridicare a bisericii de pe malul Argeșului și o permanentă demolare a ei. Este permanent schetch-ul acela cu doi muncitori necalficați care muncesc într-un cerc cu un diametru de 2 m, unul în spatele celuilalt: unul bate cuie și celălalt vine din spate și le scoate. Câteva cuie, un ciocan și un clește. Toată viața ..... nici nu e nevoie să vorbești ca să distrugi și să muncești în gol atâta și să te plângi că ești prost plătit ....  
Anca / Steyr, Christkindl, 25 martie 2015, 23:28
Seminar: ”Comunicarea: eficiența mesajului”

Dienstag, 3. März 2015

Poveste pentru .... copiii adulți. Ep. 2

Aici este primul episod
Povestea lui Momo și a Hoților de Timp continuă, sper să fiți la fel de fascinați ca mine :-)
Al doilea prieten bun al lui Momo, cel tânăr, se numea Giggi - Girolamo, Ghidul, un personaj plin de neastâmpăr și înfometat de recunoaștere publică. Când vedea străini prin zonă, se ducea pur și simplu la ei și-și oferea serviciile de ghid. Dacă aceștia cădeau la învoială, apăi nu-i mai tăcea gura și povestea câte-n lună și-n stele. Inventa nume, povești, date istorice la întâmplare. Localnicii care-l auzeau își dădeau coate și râdeau de nebuniile pe care le debita.
Da și ce dacă? Toți poeții fac la fel! Și-și încasează banii. Cine știe ce s-a-ntâmplat aici cu exactitate acum o mie sau două mii de ani? Voi știți? Nu știți! Păi atunci? E foarte posibil ca ce povestesc eu să se fi întâmplat în realitate și atunci se cheamă că rostesc purul adevăr.
Oricum, turiștii apăreau rar, așa că Giggi trebuia să-și găsească și alte ocupații care să-i aducă niște bani. Astfel că era paznic de parc, curier pentru scrisori de dragoste, plimbător de câini, martor la nunți și cine mai știe ce. Dar visul lui era să devină un mare bogătaș!!
Dacă stai să te gândești cât de diferiți erau cei doi, Bepo Măturătorul și Giggi Ghidul, pare puțin probabil ca aceștia să se împrietenească. Valorile lor de viață și percepția asupra vieții erau doar atât de diferite. Totuși, Bepo era singurul care nu făcea haz de Giggi, iar Giggi era singurul care nu-l considera nebun de bătrânul Bepo.
Niciunul dintre cei trei nu bănuia că, cu pași mărunți, dar siguri, se apropia  o mare mantie de umbră asupra prieteniei lor. Și nu doar asupra prieteniei lor, ci și asupra întregului oraș.
Era precum o cucerire tăcută care se furișa prin oraș, furându-i sufletul. Și cum totul era făcut cu pași mici și muți, nimeni nu sesiza ceva, așa că nimeni nu opunea rezistență. Cuceritorul ..... cine era?!
Chiar și Bepo cel bătrân, care de regulă simțea și vedea ceea ce celorlați le rămânea ascuns sau indiferent, nu sesiza prezența noilor personaje: oamenii în gri.
Oamenii în gri erau tot mai mulți și tot mai mulți și se strecurau printre ceilalți, fiind în permanență foarte preocupați și ocupați de ceva anume. Nu erau invizibili, dar se făceau neobservabili. Dacă erau văzuți, nu atrăgeau atenția. Era ceva ciudat în toată prezența asta a lor. Erau peste tot și nu erau observați și băgați în seamă de nimeni. Tocmai de aceea își puteau desfășura în secret munca, căci nu erau preocupați să se ascundă.
Și cum nu erau observați de ceilalți, nimeni nu se întreba de unde veneau și ei se înmulțeau pe nesimțite. Conduceau mașini elegante, se regăseau în toate restaurantele și intrau prin toate clădirile.  Adesea notau ceva în niște carnețele.
Erau îmbrăcați în gri. Chiar și fețele lor erau cenușii. Purtau niște pălării țepene și fumau niște țigări gri. Toți purtau câte o mapă gri de acte la sub braț.
Nici măcar Giggi nu-i observase când apăruseră pe la ruinele amfiteatrului și notau tot felul de chestii în carnețelele lor. Doar Momo îi observase când, într-o seară, indivizii apăruseră, cu staturile lor cenușii, la marginea de sus a amfiteatrului și cu carnețelele lor în care își notau ceva, schimbând între ei priviri și gesturi discrete.
Mi se făcu deodată frig. Foarte frig, cum nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată înainte să-i fi văzut pe acești oameni cenușii. După ce au plecat, nu i-am mai văzut.
Timpul se scurgea ca și înainte.
Giggi și Momo erau în continuare de nedespărțit. Cu talentul ei de a asculta cum nimeni nu o putea face, talentul de povestitor al lui Giggi înflorea și exploda tot mai mult. Așa că îi prindeau serile împreună: el povestea tot felul de născociri și ea îl asculta ca nimeni altul pe lumea asta.
Într-o zi, în fața frizeriei lui Fuzzy se oprește un automobil de lux cenușiu. Fuzzy stătea meditativ în prăvălia lui, așteptând clienți. Se gândea că are o viață fără sens: ”Trebuie să ai timp ca să poți avea o viață adevărată.” - gândea el.
Din mașina de lux, un domn în costum cenușiu coboară și intră în frizeria lui Fuzzy. Își lasă haina în cuier, pălăria lângă, se așează pe un scaun și, cu un carnețel în mână, așteaptă. Fuzzy închide ușa prăvăliei, căci deodată se făcuse frig în mica încăpere și se întoarce către client, întrebându-l cu ce îl poate ajuta: tuns, bărbierit, spălat? În momentul acela remarcă că individul era chel, avea un carnețel în mână, pe care îl frunzărea și fuma.
Omul în costum cenușiu începe:
Vin de la Casa de Economii a Timpului, sunt agentul XY3B/384/Ac. Știm că aveți de gând să deschideți un cont de economii la noi.
Oh, ce idee nouă .... spuse Fuzzy. Nici măcar nu știam că există o astfel de instituție.
Ei bine, acum știți. Sunteți Fuzzy, frizeurul, corect?
Da, eu sunt.
Vă cunoaștem, sunteți client la noi.
Cum vine asta?!
Vedeți dumneavoastră, dragă domnule Fuzzy, vă irosiți viața cu prostii, cu taclale, săpun și foarfeci. Dacă muriți brusc, e ca și cum nici nu ați trăit. Dacă ați avea timp să duceți o viață așa cum trebuie, ați fi o cu totul altă persoană. Ca urmare, tot ce aveți nevoie este TIMP.
Da..... exact la asta mă gândeam acum câteva minute.
Păi vedeți?! Dar de unde se poate lua Timp? El trebuie economisit mai întâi. Dumneavoastră vă irosiți timpul într-un mod absurd și vă voi arăta imediat. Mă urmăriți?”
Da.....
Deci un minut are 60 de secunde și o oră are 60 de minute. Ca urmare 60 x 60 = 3.600, deci o oră are 3.600 de secunde. O zi are 24 de ore, ca urmare 24 x 3.600 = 86.400 secunde/zi. Cam cât credeți că veți trăi, domnule Fuzzy?
Păi sper să ajung la 70-80, cum o fi vrerea Celui de Sus.
OK, să zicem 70 de ani. Asta înseamnă 2.207.520.000 secunde.”
Și omul în costum cenușiu scrijeli acest număr, cu creionul lui cenușiu, pe oglinda din prăvălie.
”Ca urmare, domnule Fuzzi, acesta este capitalul de care dumneavoastră dispuneți. Câți ani aveți acum?”
Patruzeci și doi.
”Cam cât dormiți pe noapte?”
Cam opt ore.
”24 x 8 .... = 441.504.000. Deci aceste secunde le considerăm deja pierdute. OK, mai departe. Câte ore le cheltuiți la muncă?
Tot cam opt ore.
”OK, deci mai scădem odată aceeași sumă din contul dv. Acum o altă întrebare: cam cât timp cheltuiți, zilnic, ca să vă hrăniți, dragă domnule Fuzzy?”
Cam două ore, cred.
”Hm... mi se pare cam puțin, dar fie. De aici mai rezultă, pentru cei 42 de ani deja irosiți, încă un minus de 110.376.000 secunde. Mai departe. Din ce știm noi, trăiți singur împreună cu mama dumneavoastră. În fiecare zi vă irosiți o oră întreagă cu ea, vorbindu-i și citindu-i, deși nu mai aude. Ca urmare, timpul pierdut se rezumă la 55.188.000 secunde.
Și, pe deasupra mai aveți și .....”
omul în costum cenușiu ia la rând timpul pe care Fuzzy îl petrece cu prietenii, cu mersul la cinema, cu ieșitul în oraș la o bere, cu o tânără amică bolnavă pe care nu are de gând să o ia de soție, căci este într-un scaun cu rotile, dar pe care o vizitează des doar ca să-i facă o bucurie și să-i ducă niște flori (”De ce vă pierdeți timpul cu ea din moment ce oricum e bolnavă și nu o luați de nevastă?!” Aruncați la coș peste 7 milioane de secunde, pentru numele lui Dumnezeu!!) și tot așa mai departe. Aoleu, își pierde timpul chiar și cu lectura vreunei cărți, din când în când, ce crimă!!
”Ca urmare, alte aproximativ 3 ore irosite pe zi vă mai scade din cont un total de 165.556.000 secunde. Nu vă simțiți bine, domnule Fuzzy?”
Nu, dar ....
”Deci, recapitulând: muncă, masă, prieteni, cărți, cumpărături, dormit, mama, cinema ..... bla-bla ... ajungem la un total de 1.325.512.000 secunde. Exact suma asta este totalul timpului pierdut de dumneavoastră din propria viață. Ce părere aveți? Este deja mai mult de jumătate din viața dumneavoastră. Dar hai să vedeam ce v-a mai rămas: 0.000.000.000 secunde”
N.B.
Aveți așa un deja vue mental? De câte ori pe zi sau pe lună vă face câte cineva din vorbe? Chiar și prieteni, să nu mai spun de mass-media sau funcționarul de la bancă sau agentul de vânzări care vă convinge de necesități urgente de care nu ați avea nevoie nici măcar în următorii o mie de ani?!
 (va urma)

Donnerstag, 26. Februar 2015

”Urăsc triatlonul!”

Haaaaa, v-am prins!!! 
Credeați că io zic asta, nu?! :-)
________________________________
Am descoperit de curând că s-a mai născut o nișă în literatura de specialitate. Autorii sunt triatloniști amatori care fac haz de necaz și se agață de ironie, sarcasm și un debordant simț al umorului pentru a ne introduce în universul acestui sport complex, dur, provocator și epuizant uneori.


Cartea lui Andy Holgate - Can't sleep, can't train, can't stop - se pare că face parte din literatura obligatorie de vacanță (recovery time :-)) a oricărui triatlonist (amator, evident!)
După ce anul trecut pe vremea asta îi lecturam pe profesioniști 
- vezi ”Sunt aici pentru a câștiga!” - Chris McCormack
”O viață fără limite” - Chrissie Wellington 
”Maraton pentru avansați” - Pete Pfitzinger și Scott Douglas 
”Marea carte a anduranței” Dr. Philip Maffetone 
etc, vezi recenziile din februarie 2014 -
și am văzut punctul lor de vedere și ”războiul” lor personal cu ceilalți, am zis că e timpul să mă relaxez.
Primul capitol are un titlu cel puțin .... încurajator: ”Urăsc triatlonul
și închizi repede cartea pentru a te uita din nou pe copertă să recitești titlul :-)
Fusese una dintre cele mai ploioase veri din istoria recentă. În dimineața zilei respective, când începe povestea mea, picăturile de ploaie îmi scrijeleau zgomotos casca de ciclism precum unghiile lungi ale unei demoazele care se trag în jos cu înverșunare pe tabla din clasa de curs. În prima zi din iulie 2012, când soarele începuse să se piardă lent sub linia orizontului mă uitam pe furiș la reflecțiile sale de foc ce se scăldau iluminând bazinul de canotaj, transformând apa în foc. Sau poate că focul era doar în orbitele mele, căci durerea și sentimentul unei vagi presimțiri cum că aș fi un ratat mă consumau teribil. Nu așa ar fi trebuit să stea lucrurile. NICIODATĂ nu ar fi trebuit ca lucrurile să stea așa.
Pietrișul nu mai scârțâia sub povara fiecărui picior care se lăsa parcă trântit în toată splendoarea ostenelii sale. În pofida dorinței mele de a ridica picioarele totul se reducea la lipsă totală de reacție. Hai, mișcă-te, lucrează, pentru asta ești făcut, nu mă lăsa cu ochii-n soare. E tot ce mai contează pentru mine. Dar nimic, nici o reacție. Doar o durere în gambă dată de contracții făcându-mă să tremur precum un gândac  de bucătărie decapitat (e clar că omul are lighioane d-astea acasă, nu? :-)). Într-un duet chinuitor, genunchii clocoteau și am fost cuprins de un imens sentiment de disperare.
(....) Dar măcar încă mai alerg - mă gândeam deznădăjduit. Moment la care am devenit conștient de o altă prezență aproape de umărul meu. Nu era un zombi, ci o altă ființă umană, aflată într-un loc mult mai bun decât cel în care mă scăldam eu la acel moment. ”Hai Piratule, dă-i bătaie!” - mi-a spus cu tonul ăla de compătimire și trecând pe lângă mine. Am dat din cap și am mormăit ceva pozitiv despre performanța lui, în timp ce se îndepărta cu mare viteză de tot ceea ce mai însemnam eu. Mi-am fixat privirea pe călcâiele adidașilor lui, hipnotizat de micul simbol Asics reflectorizant aflat chiar sub proaspăt bărbieritul :-) lui tendon al lui Ahile.
Cam așa descrie ultima parte a cursei pe distanță de ironman din Nottingam, Marea Britanie.
Și tonul continuă în același stil pe parcursul întregii cărți de peste 300 de pagini.
O lectură spumoasă pe care o recomand din suflet. Și cine nu a trecut (încă) prin mirificele dureri și sentimente colorate și încurcate, cine încă nu a plâns de epuizare și nu s-a simțit jeleu într-o competiție .... nu știe ce a pierdut. 
Acum vorbesc din proprie experiență, căci după atâtea luni de zile mă simt în stare să povestesc cu umor și sarcasm în același timp întreaga epopee al celui de-al doilea triathlon al meu (din cele trei la momentul actual) pe distanță de ironman. 
Primul și al doilea, două extreme care se bat cap în cap și care confirmă vorba aia că ”ce-i întâi, nu-i și pe urmă”.

(va urma, eventual. La momentul actual lecturile sunt una după alta și timpul de scris nu prea îmi mai ajunge)

Poveste pentru .... copiii adulți. Ep. 2

Aici este primul episod
Povestea lui Momo și a Hoților de Timp continuă, sper să fiți la fel de fascinați ca mine :-)
Al doilea prieten bun al lui Momo, cel tânăr, se numea Giggi - Girolamo, Ghidul, un personaj plin de neastâmpăr și înfometat de recunoaștere publică. Când vedea străini prin zonă, se ducea pur și simplu la ei și-și oferea serviciile de ghid. Dacă aceștia cădeau la învoială, apăi nu-i mai tăcea gura și povestea câte-n lună și-n stele. Inventa nume, povești, date istorice la întâmplare. Localnicii care-l auzeau își dădeau coate și râdeau de nebuniile pe care le debita.
Da și ce dacă? Toți poeții fac la fel! Și-și încasează banii. Cine știe ce s-a-ntâmplat aici cu exactitate acum o mie sau două mii de ani? Voi știți? Nu știți! Păi atunci? E foarte posibil ca ce povestesc eu să se fi întâmplat în realitate și atunci se cheamă că rostesc purul adevăr.
Oricum, turiștii apăreau rar, așa că Giggi trebuia să-și găsească și alte ocupații care să-i aducă niște bani. Astfel că era paznic de parc, curier pentru scrisori de dragoste, plimbător de câini, martor la nunți și cine mai știe ce. Dar visul lui era să devină un mare bogătaș!!
Dacă stai să te gândești cât de diferiți erau cei doi, Bepo Măturătorul și Giggi Ghidul, pare puțin probabil ca aceștia să se împrietenească. Valorile lor de viață și percepția asupra vieții erau doar atât de diferite. Totuși, Bepo era singurul care nu făcea haz de Giggi, iar Giggi era singurul care nu-l considera nebun de bătrânul Bepo.
Niciunul dintre cei trei nu bănuia că, cu pași mărunți, dar siguri, se apropia și se așternea  o mare mantie de umbră deasupra prieteniei lor. Și nu doar deasupra prieteniei lor, ci și deasupra întregului oraș.
Era precum o cucerire tăcută care se furișa prin oraș, furându-i sufletul. Și cum totul era făcut cu pași mici și muți, nimeni nu sesiza ceva, așa că nimeni nu opunea rezistență. Cuceritorul ..... cine era?!
Chiar și Bepo cel bătrân, care de regulă simțea și vedea ceea ce celorlați le rămânea ascuns sau indiferent, nu sesiza prezența noilor personaje: oamenii în gri.
Oamenii în gri erau tot mai mulți și tot mai mulți și se strecurau printre ceilalți, fiind în permanență foarte preocupați și ocupați de ceva anume. Nu erau invizibili, dar se făceau neobservabili. Dacă erau văzuți, nu atrăgeau atenția. Era ceva ciudat în toată prezența asta a lor. Erau peste tot și nu erau observați și băgați în seamă de nimeni. Tocmai de aceea își puteau desfășura în secret munca, căci nu erau preocupați să se ascundă.
Și cum nu erau observați de ceilalți, nimeni nu se întreba de unde veneau și ei se înmulțeau pe nesimțite. Precum clasa politică, nu? Precum locurile din Parlament. Pentru antenele corupției și grosolăniei. Bla-bla-bla.
Conduceau mașini elegante, se regăseau în toate restaurantele și intrau prin toate clădirile.  Adesea notau ceva în niște carnețele.
Erau îmbrăcați în gri. Chiar și fețele lor erau cenușii. Purtau niște pălării țepene și fumau niște țigări gri. Toți purtau câte o mapă gri de acte la sub braț.
Nici măcar Giggi nu-i observase când apăruseră pe la ruinele amfiteatrului și notau tot felul de chestii în carnețelele lor. Doar Momo îi observase când, într-o seară, indivizii apăruseră, cu staturile lor cenușii, la marginea de sus a amfiteatrului și cu carnețelele lor în care își notau ceva, schimbând între ei priviri și gesturi discrete.
Mi se făcu deodată frig. Foarte frig, cum nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată înainte să-i fi văzut pe acești oameni cenușii. După ce au plecat, nu i-am mai văzut.
Timpul se scurgea ca și înainte.
Giggi și Momo erau în continuare de nedespărțit. Cu talentul ei de a asculta cum nimeni nu o putea face, talentul de povestitor al lui Giggi înflorea și exploda tot mai mult. Așa că îi prindeau serile împreună: el povestea tot felul de născociri și ea îl asculta ca nimeni altul pe lumea asta.
Într-o zi, în fața frizeriei lui Fuzzy se oprește un automobil de lux cenușiu. Fuzzy stătea meditativ în prăvălia lui, așteptând clienți. Se gândea că are o viață fără sens: ”Trebuie să ai timp ca să poți avea o viață adevărată.” - gândea el.
Din mașina de lux, un domn în costum cenușiu coboară și intră în frizeria lui Fuzzy. Își lasă haina în cuier, pălăria lângă, se așează pe un scaun și, cu un carnețel în mână, așteaptă. Fuzzy închide ușa prăvăliei, căci deodată se făcuse frig în mica încăpere și se întoarce către client, întrebându-l cu ce îl poate ajuta: tuns, bărbierit, spălat? În momentul acela remarcă că individul era chel, avea un carnețel în mână, pe care îl frunzărea și fuma.
Omul în costum cenușiu începe:
Vin de la Casa de Economii a Timpului, sunt agentul XY3B/384/Ac. Știm că aveți de gând să deschideți un cont de economii la noi.
Oh, ce idee nouă .... spuse Fuzzy. Nici măcar nu știam că există o astfel de instituție.
Ei bine, acum știți. Sunteți Fuzzy, frizeurul, corect?
Da, eu sunt.
Vă cunoaștem, sunteți client la noi.
Cum vine asta?!
Vedeți dumneavoastră, dragă domnule Fuzzy, vă irosiți viața cu prostii, cu taclale, săpun și foarfeci. Dacă muriți brusc, e ca și cum nici nu ați trăit. Dacă ați avea timp să duceți o viață așa cum trebuie, ați fi o cu totul altă persoană. Ca urmare, tot ce aveți nevoie este TIMP.
Da..... exact la asta mă gândeam acum câteva minute.
Păi vedeți?! Dar de unde se poate lua Timp? El trebuie economisit mai întâi. Dumneavoastră vă irosiți timpul într-un mod absurd și vă voi arăta imediat. Mă urmăriți?”
Da.....
Deci un minut are 60 de secunde și o oră are 60 de minute. Ca urmare 60 x 60 = 3.600, deci o oră are 3.600 de secunde. O zi are 24 de ore, ca urmare 24 x 3.600 = 86.400 secunde/zi. Cam cât credeți că veți trăi, domnule Fuzzy?
Păi sper să ajung la 70-80, cum o fi vrerea Celui de Sus.
OK, să zicem 70 de ani. Asta înseamnă 2.207.520.000 secunde.”
Și omul în costum cenușiu scrijeli acest număr, cu creionul lui cenușiu, pe oglinda din prăvălie.
”Ca urmare, domnule Fuzzi, acesta este capitalul de care dumneavoastră dispuneți. Câți ani aveți acum?”
Patruzeci și doi.
”Cam cât dormiți pe noapte?”
Cam opt ore.
”24 x 8 .... = 441.504.000. Deci aceste secunde le considerăm deja pierdute. OK, mai departe. Câte ore le cheltuiți la muncă?
Tot cam opt ore.
”OK, deci mai scădem odată aceeași sumă din contul dv. Acum o altă întrebare: cam cât timp cheltuiți, zilnic, ca să vă hrăniți, dragă domnule Fuzzy?”
Cam două ore, cred.
”Hm... mi se pare cam puțin, dar fie. De aici mai rezultă, pentru cei 42 de ani deja irosiți, încă un minus de 110.376.000 secunde. Mai departe. Din ce știm noi, trăiți singur împreună cu mama dumneavoastră. În fiecare zi vă irosiți o oră întreagă cu ea, vorbindu-i și citindu-i, deși nu mai aude. Ca urmare, timpul pierdut se rezumă la 55.188.000 secunde.
Și, pe deasupra mai aveți și .....”
omul în costum cenușiu ia la rând timpul pe care Fuzzy îl petrece cu prietenii, cu mersul la cinema, cu ieșitul în oraș la o bere, cu o tânără amică bolnavă pe care nu are de gând să o ia de soție, căci este într-un scaun cu rotile, dar pe care o vizitează des doar ca să-i facă o bucurie și să-i ducă niște flori (”De ce vă pierdeți timpul cu ea din moment ce oricum e bolnavă și nu o luați de nevastă?!” Aruncați la coș peste 7 milioane de secunde, pentru numele lui Dumnezeu!!) și tot așa mai departe. Aoleu, își pierde timpul chiar și cu lectura vreunei cărți, din când în când, ce crimă!!
”Ca urmare, alte aproximativ 3 ore irosite pe zi vă mai scade din cont un total de 165.556.000 secunde. Nu vă simțiți bine, domnule Fuzzy?”
Nu, dar ....
”Deci, recapitulând: muncă, masă, prieteni, cărți, cumpărături, dormit, mama, cinema ..... bla-bla ... ajungem la un total de 1.325.512.000 secunde. Exact suma asta este totalul timpului pierdut de dumneavoastră din propria viață. Ce părere aveți? Este deja mai mult de jumătate din viața dumneavoastră. Dar hai să vedeam ce v-a mai rămas: 0.000.000.000 secunde”
N.B.
Aveți așa un deja vue mental? De câte ori pe zi sau pe lună vă face câte cineva din vorbe? Chiar și prieteni, să nu mai spun de mass-media sau funcționarul de la bancă sau agentul de vânzări care vă convinge de necesități urgente de care nu ați avea nevoie nici măcar în următorii o mie de ani?!
 (va urma)

Samstag, 21. Februar 2015

Poveste pentru ..... copiii adulți. Ep. 1

Odată cândva, în negura timpurilor, când oamenii mai erau oamenii, când oamenii mai aveau timp, când oamenii se mai iubeau și se mai ajutau între ei, când părinții își iubeau copiii și copiii nu duceau lipsa părinților (da frate, au existat și timpuri d-astea, oricât de utopice ni se par nouă acum, în sec. 21), ei bine, atunci, undeva în sudul Europei, trăia Momo. 
Momo ne spune o poveste simplă despre o istorie complexă care ne-a distrus sufletele și valoarea umană. O poveste despre cum oamenii au devenit monștrii planetei și proprii lor dușmani.
O poveste care ar trebui ascultată de copii, separat de părinți. Ah, părinții oricum nu mai au timp.
O poveste ……
O poveste despre cum răul câștigă și se propagă precum o tumoare nedescoperită la timp. Totul începe cu pași mici. Totul începe cu un singur detaliu, la care se mai adaugă un detaliu și încă unul …. Până când totul devine o lege distructivă.
**** **** 
Pe vremurile acelea existau orașe întinse cu drumuri, case, palate, cetăți din piatră, străduțe, poteci și mari amfiteatre unde oamenii se adunau cu diverse ocazii și socializau.
Undeva afară, într-un ținut îndepărtat, la marginea unui oraș oarecare, se lățea generos ruina unui amfiteatru străvechi. Era un loc aproape uitat unde oamenii își lăsau caprele să cutreiere,  unde copiii se jucau din când în când, unde razele lunii pline mai surprindeau uneori melancolice perechi de îndrăgostiți.
Într-o zi însă, prin oraș au început să circule zvonuri, cum că în amfiteatru de la marginea pădurii ar fi apărut cineva. Se pare că ar fi un copil, dar nu știm exact dacă e fată sau băiat. Are o haină mai mare decât el, părul mare, ciufulit, murdar și încurcat, picioarele desculțe …
Oameni care locuiau mai aproape s-au pus la drum către amfiteatru ca să stea de vorbă cu noua apariție.
”Aha, deci îți place aici?”
Da.
”Și vrei să rămâi aici?”
Da.
”Nu te așteaptă nimeni pe undeva?”
Nu.
”Nu trebuie să te întorci acasă?”
”AICI sunt acasă!” – spuse Momo cu veselie.
”De unde vii?”
Nu știu. De colo și de dincolo.
”Cine sunt părinții tăi?”
Nu știu.
”Spuneai că te cheamă Momo. Cine ți-a dat numele ăsta?”
Eu mi l-am dat!
”Când te-ai născut?”
Din ce-mi amintesc, sunt de când mă știu.
Hm ….. Mica fetiță Momo era deja o apariție ciudată. Părea să aibă vreo zece anișori, era micuță, slabă, nu părea să fi făcut vreodată baie, avea ochi negri, mari, purta o rochiță lungă până la glezne, peticită, peste care venea o jachetă mare în care Momo practic înota. Momo nu vroia să-i taie mânecile căci se gândea că va mai crește și cine știe dacă va mai avea vreodată marele noroc să primească o jachetă cu atât de multe buzunare, nu?
După câteva secunde, oamenii o mai întrebară:
”Câți ani ai de fapt?”
100
Râsetele nu mai conteneau. Momo mai încercă odată:
102 … ?
”Cu siguranță că Momo nu știe să numere. Momo, nu ar fi mai bine să anunțăm poliția? Poliția te-ar duce într-un cămin unde ai avea un pat să dormi și ai primi haine de îmbrăcat și mâncare în fiecare zi. Ar fi cel mai bine pentru tine, nu? Plus că ai învăța să citești, să scrii și multe chestii.”
NUUUU … am fost deja acolo!! Și am fugit!!! Mai erau și alți copii acolo și la ferestre erau gratii. Și tot timpul erau bătăi fără nici un motiv. Am fugit de-acolo într-o noapte și nu mai vreau înapoi.
”Da, fetiță, dar ești prea mică și trebuie ca cineva să aibă grijă de tine.”
Eu am grijă de mine!!
”Tu singură? Ești sigură că poți să ai grijă de tine?!”
Și oamenii se tot căzneau să înțeleagă și să facă ceva bun pentru Momo.
”Poate că ai vrea să vii la noi să stai. Oamenii de aici au toți copii și trăiesc înghesuiți,  dar acum nu cred că mai contează unul în plus. Ce zici?”
Mulțumesc mult, dar de ce nu m-ați putea voi lăsa să stau aici?
Hm … da, de ce nu?
Așa că Momo a fost lăsată să trăiască în marele amfiteatru și oamenii îi aduceau de mâncare, fiecare cum și ce putea.
Viața lui Momo părea mai norocoasă acum. Avea unde să doarmă, ce să mănânce, când îi era frig putea să-și facă un foc la care să se încălzească. Dar Momo mai avea ceva: foarte mulți prieteni.
S-ar putea spune că doar pentru Momo era un noroc să aibă prieteni. Dar și pentru ceilați oameni Momo era un noroc. Cu timpul, prezența lui Momo devenise atât de importantă, încât gândul la dispariția ei îi speria deja pe toți. Așa se face că Momo era foarte des vizitată. Momo avea un har aparte. Să fi fost ea cea mai inteligentă? Nicidecum. Ceea ce Momo putea face mai bine decât oricine era …. să asculte. Da, sigur …. Ce prostie, oricine poate asculta!!! Ei bine, nu-i chiar așa. Oricine poate auzi, dar de ascultat …. Foarte puțini oameni știu cu adevărat să asculte. Să îi asculte pe ceilalți.
Felul de a asculta pe care îl avea Momo era cu totul deosebit.
Oameni simpli și proști care veneau la ea să-și descarce sufletul, vorbindu-i și lăsând-o să îi asculte ajungeau singuri la gânduri și idei proprii despre care habar nu aveau. Momo doar stătea cu ei și îi asculta cu mare atenție și implicare. Se uita cu ochii ei mari negri și adânci la cel care vorbea.
Momo asculta pe toată lumea: asculta cățelul, copacii, apa, vântul, pământul, cerul …. Nu doar oamenii. Asculta totul în jurul ei.
Seara stătea în marele amfiteatru acoperit de mantia cerului presărată de ochi mici și îndepărtați care clipeau de la ani lumină distanță și asculta universul întreg.
Chiar și atunci când cineva are mulți prieteni, printre aceștia există câțiva preferați. Și în cazul lui Momo existau doi oameni care veneau în fiecare zi la ea și împărțeau cu ea tot ce aveau. Unul era bătrân și altul era tânăr. Momo nu știa pe care dintre ei îl iubea mai mult.
Cel bătrân se numea Bepo, măturătorul de străzi. Desigur că Bepo avea un alt nume decât ”măturătorul de străzi”, dar cum el era cel care mătura străzile din oraș și toată lumea îl numea așa, atunci și el se numea tot așa. ”Bepo, măturătorul de străzi”.
Bepo trăia într-un adăpost pe care și-l meșteșugise singur din cartoane, tablă și bucăți de lemn. Oamenii credeau despre el că e cam nebun, pentru că atunci când cineva vorbea cu el, Bepo nu răspundea. Chestia era că Bepo nu dădea răspunsuri decât atunci când socotea că era necesar. Dacă cineva îl întreba ceva și Bepo nu avea un răspuns, atunci nu răspundea. Dacă avea nevoie să se gândească două ore, atunci răspundea după două ore și cel care întrebase fie nu mai era acolo, fie uitase ce întrebase. Doar Momo avea mereu timp să-l aștepte.
Bepo își făcea cu stăruință munca. Un pas, o răsuflare, o mișcare cu mătura. Un pas, o  răsuflare, o mișcare cu mătura. Încet-încet, dar sigur.
Vezi tu, Momo, uneori avem în față o stradă foarte lungă. Nici nu-i vedem celălalt capăt. Ne gândim doar că strada este atât de lungă încât nu vom reuși vreodată să o măturăm. Și din cauza asta începem să ne grăbim. Și ne grăbim tot mai mult, ne grăbim și de fiecare dată parcă constatăm că în față stă aceeași stradă la fel de lungă, fără sfârșit. Și atunci începem să alergăm și să ne precipităm și răsuflarea devine tot mai greoaie și obosim și ne epuizăm fără măcar să fi reușit măcar să vedem celălalt capăt al străzii din fața noastră. Nu e bine așa. Nu duce nicăieri graba asta. Chestia e că nu trebuie să ne gândim la strada asta ca la o stradă întreagă. Nuuuu! Înțelegi? Trebuie să ne gândim doar la următorul pas. La următoarea răsuflare. La următoarea mișcare a măturii. Să ne bucurăm de fiecare bucățică. Doar așa reușim să parcurgem cu bucurie și relaxare drumul și nici măcar nu ne mai dăm seama că strada este foarte lungă. Când ajungem la celălalt capăt al ei, suntem la fel de vii și puternici și entuziaști ca la primul pas făcut pe ea. Înțelegi tu, Momo? 
Da, Bepo.
 ”Momo” - von Michael Ende

Donnerstag, 29. Januar 2015

Film: Das Mädchen mit dem Perlenohrring

Was macht man am besten, wenn man krank ist, aber genug fit wird um die Augen länger geöffnet lassen kann, aber zum lesen doch nicht fähig ist?
Einen schönen, sanften Spielfilm in einer Sprache die man gut versteht anzuschauen ist für mich die beste Lösung.
Das Mädchen mit dem Perlenohrring ist, meiner Meinung nach, ein Meisterstück.
Das Drama findet in Delft, Niederlande, im Jahr 1665 statt.
Delft gehört zu den ältesten niederländischen Städten und liegt 2 bis 4 Meter unter dem Meeresspiegel. Ist also in eine von zahlreichen Entwässerungsgräben und Kanälen durchzogene Polderlandschaft eingebettet.
Von was ich in den Filmszenen gesehen habe - Film wurde 2003 erstellt -, ist Delft sicher eine Reise wert und befindet sich nur 14 km von Rotterdam entfernt. 
Die Gründung Delfts geht auf Gottfried den Buckligen zurück, der 1071 an einer erhöhten Stelle einen Fronhof errichtete und einen künstlichen Wasserlauf (die heutige oude delf) graben ließ, um der drohenden Versandung des Flüsschens Gantel zuvorzukommen. Von diesem Kanal leitet sich vermutlich der Stadtname ab: delf ist eine mittelniederländische Bezeichnung für Gracht. Aufgrund der bevorzugten Lage entwickelte sich der Ort früh zu einem wichtigen Warenumschlagplatz – wovon bis heute der große Marktplatz kündet. Am 15. April 1246 verlieh Wilhelm von Holland Delft das Stadtrecht. Auch diverse Klöster und Konvente wurden ab jener Zeit im Stadtgebiet gegründet. Stadterweiterungen erfolgten 1268 und 1355. Damit erreichte das Stadtareal etwa seinen heutigen Umfang von rund 100 Hektar. Die Stadtbefestigung, von der das Osttor erhalten ist, entstand zwischen Ende des 14. und Mitte des 15. Jahrhunderts.
Anfangs basierte der lokale Handel auf Agrarprodukten, doch im Lauf des 13. Jahrhunderts kam der Tuchhandel hinzu. Zwischen etwa 1350 und 1500 herrschte das Brauwesen vor. Anfang des 16. Jahrhunderts verfügte Delft über rund 100 Brauereien. Um direkt am Seehandel teilnehmen zu können und an Rotterdam keine Zölle und Abgaben mehr zahlen zu müssen, wurde 1389 ein Kanal, die Delfshavense Schie, zur Nieuwe Maas gegraben, an dessen Mündung der Seehafen Delfshaven (heute ein Stadtteil von Rotterdam) entstand. Handel, Bierbrauerei und Webereien verhalfen der Stadt zu einer ersten Blütezeit.
Bereits Anfang des 13. Jahrhunderts wurde die Oude Kerk im ältesten Stadtbereich errichtet, 1351 wurde die Nieuwe Kerk am Marktplatz gegründet. Dort entstand auch im zweiten Viertel des 15. Jahrhunderts das Rathaus, das allerdings nach einem Brand 1618 bis 1620 wieder aufgebaut werden musste. Das Spital am Kornmarkt entstand im 13. Jahrhundert und wurde 1252 erstmals erwähnt. 1271 entstand der Beginenhof.
Die kommunale Regierung bestand 1246 aus einem Schultheiß (Richter), sieben Schöffen und zwei Geschworenen oder Ratmannen. Nach 1400 amtierten vier Bürgermeister, um 1450 ein Vierzigerausschuss.
Vom 14. bis 17. Jahrhundert war Delft eine der größten Städte der Grafschaft Holland. Um 1400 verzeichnete sie etwa 6500 Einwohner und war die drittgrößte Stadt nach Dordrecht (8000) und Haarlem (7000). Um 1560 hatte sich Amsterdam mit 28.000 Einwohnern zur größten Stadt unangefochten an die Spitze geschoben, aber auch Delft war auf rund 14.000 Einwohner angewachsen und teilte sich mit Leiden und Haarlem den zweiten Platz.
Am 3. Mai 1536 zerstörte ein Stadtbrand, vermutlich verursacht durch einen Blitzeinschlag in die damals noch hölzerne Turmspitze der Nieuwe Kerk, weite Gebiete von Delft. 2300 Häuser sollen in Flammen aufgegangen sein.
Die kulturelle Blüte der Stadt wurde durch den 1632 geborenen Jan Vermeer, berühmtester Sohn der Stadt und einer der bekanntesten Maler des Goldenen Zeitalters, gefestigt. Mit Künstlern wie Carel Fabritius und Pieter de Hooch bildete er die „Delfter Malerschule“, vereinigt in der Lukasgilde.
Nachdem Porzellan aus dem chinesischen Nanjing mit hohen Gewinnspannen auf dem europäischen Markt für Luxuswaren verkaufen ließ, begannen holländische Manufakturen, die exotischen Motive und die kostbare, feine Machart der Keramik mit Delfter Fayencen nachzuahmen. Die Delfter waren dabei am erfolgreichsten. Bald wurden zusätzlich typisch holländische Motive verwendet, die insbesondere den Bildern Vermeers und de Hoochs entnommen waren. Als ab 1657 wegen politischer Unruhen in China der Import gestört war, fand die Delfter Keramik in ganz Europa reißenden Absatz. Um 1600 hatte es nur zwei Töpfereien in Delft gegeben, 1660 waren es 26, und 1695 hatten sich 32 Porzellanmanufakturen in Delft niedergelassen, die durch den gleichzeitigen Niedergang der Brauereien und Webereien auf geeignete Räumlichkeiten und arbeitswillige Handwerker und Helfer zurückgreifen konnten und mehr als 1.600 Personen beschäftigten.
****^**** 
^  
In Delft wird die 17-jährige Griet (ausgezeichnet von von Scarlett Johansson gespielt), nachdem ihr Vater (ein Delfter Keramik Maler) sein Augenlicht verloren hat, als Hausmädchen bei dem berühmten Maler Jan Vermeer eingestellt. Der Meister zeigt sich von dem schüchternen, aber durchaus klugen Mädchen angetan, macht sie mit der Welt der Malerei vertraut und erteilt ihr die Aufgabe, seine Farben anzumischen. Schließlich soll Vermeer auf dringenden Wunsch seines Mäzens Pieter Van Ruijven, der es auf das Mädchen abgesehen hat, ihr Porträt malen. 
Dies wiederum verstärkt die latenten Spannungen mit Vermeers Ehefrau, deren heimtückischer, kleiner Tochter und der Magd. 
Die Schwiegermutter erkennt hingegen, wie sehr Griet den Maler in seiner Arbeit inspiriert, und hält die schützende Hand über sie, solange Vermeer nur an seinen Bildern arbeitet, die die Haupteinnahmequelle der großen Familie sind. 
Als Vermeers Frau herausfindet, dass Griet ihre kostbaren Perlenohrringe für das Bild getragen hat, eskaliert die Situation. Griet muss das Haus verlassen und kehrt nach Hause zurück. Dort überreicht ihr eines Tages die Magd ein versiegeltes Päckchen mit den Perlenohrringen, die sie als Modell getragen hat.
 ****
What do you do best when you are several days sick and alone at home, but enough fit for keeping your eyes open for few hours, but even so you still can't read?
Watching a nice, beautiful, soft movie in a language you well understand is the ideal solution for me.
"Girl with a Pearl Earring" is, in my opinion, a masterpiece.
Griet (Scarlett Johansson) is a shy girl living in the Dutch Republic in 1665. Her father, a Delftware painter, has recently gone blind, rendering him unable to work and putting his family in a precarious financial situation. To help matters, Griet is sent to work as a maid in the household of famed painter Johannes Vermeer (Colin Firth). Griet works hard, almost wordlessly, in the lowest position in a harsh hierarchy, doing her best despite spiteful treatment by one of Vermeer's children. While she is on a routine shopping trip outside the house, a butcher's son, Pieter (Cillian Murphy), notices Griet and falls in love with her, even though she is slow to return his affections.
As Griet cleans Vermeer's studio, which his wife Catharina (Essie Davis) never enters, the painter begins to converse with her and encourages her appreciation of painting, light and color. Vermeer gives her lessons in mixing paints and other tasks, taking care to keep this secret from his wife, who would react with anger and jealousy if she found out that her husband was spending time with Griet. In contrast, Vermeer's pragmatic mother-in-law, Maria Thins (Judy Parfitt), sees Griet as useful to Vermeer's career.
Vermeer's rich patron, Van Ruijven (Tom Wilkinson), notices Griet on a visit to the Vermeer household and asks the painter if he will give her up to work in his own house, a situation which ruined a previous girl. Vermeer refuses, but accepts a commission to paint a portrait of Griet for Van Ruijven.
As Vermeer secretly works on the eponymous painting, Catharina cannot help but notice something is amiss and her growing jealousy of Griet becomes apparent. As Griet deals with her growing fascination with Vermeer and his talent, she has to fend off Van Ruijven's attempt to rape her. Soon afterwards, Catharina's mother summons Griet, hands over her daughter's pearl earrings, and instructs Griet to finish the painting while Catharina is away for the day. At the final painting session Vermeer pierces Griet's earlobe so she can wear one of the pearl earrings for the portrait; she then runs to Pieter to be consoled. They caress and make love in a barn. Afterwards, Pieter proposes marriage, but she shakes her head and leaves. She then returns the earrings to Catharina's mother.
Catharina discovers that Griet used her earrings, accuses her mother of complicity, and demands Vermeer show her the painting of Griet. Heartbroken that Vermeer does not consider her worthy of being painted because she "doesn't understand," Catharina tries but fails to destroy the painting, then banishes Griet from the house forever. Vermeer does not object, and Griet leaves the house in shock. Later, Griet is visited by the cook from the house, who comes bearing a gift: a sealed packet containing the blue headscarf she wore in the painting, wrapped around Catharina's pearl earrings.