româna

Deși greu de crezut, unul dintre termenii care m-au definit întotdeauna a fost pasiunea. Bine, lista e destul de lungă, dar dacă aș scrie despre toate ”defectele” mele acum, ce aș mai scrie mâine?

Una dintre primele pasiuni, după ce trecusem de vârsta cățăratului prin copaci, a goanei din fața gânsacilor, uitasem să mai fac roata prin iarba umedă a vreunei poieni de la poalele Muntelui Zăganu, renunțasem să mai încerc să fac șpagatul și nu-mi mai zdrobeam gleznele bătându-i pe băieți la jocul de fotbal ... ei bine, una dintre următoarele pasiuni care au urmat existenței mele de băiat în corp de fată a fost limba română.

Am crezut că nu există dragoste mai mare. Mă îndrăgostisem și de profesoară și de cabinetul fonic. Clasicii români, mai ales literatura interbelică, viețile lui Eminescu, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Creangă erau meniul adolescenței la masa unor timpuri în care cuțitele rămâneau prea puțin ascuțite pentru că nu aveai ce să tai cu ele. Deci, cu ce mă hrăneam mai mult în timpul adolescenței, când nici măcar nu știam că există coca-cola sau nu-mi puteam imagina că și vara poți ține în mână sau poți băga în buzunar o portocală? Nu, nu cu lumină ... de unde lumină, că ne-o opreau. Ne opreau aproape tot, doar sufletele nu li le puteau opri. Ba reușiseră la un moment dat să ne oprească și gândurile. Se spune că omul nu încetează să gândească nici măcar când doarme, e doar o altă fază a gândirii. Ei bine, nenorociții ăia reușiseră să ne blocheze oarecum libertatea de a gândi. Ne era frică că ni s-ar putea citi gândurile și atunci ne aștepta munca în uzină, fabrică sau cine știe ce temniță. Știu că cei care nu au trăit la greu anii aceia au impresia că delirez. Dar așa devenise viața atunci .... încercai să ronțăi iarbă ca să-ți treacă durerea de cap, te duceai la culcare ca să uiți de foame și cel mai greu era să încerci să nu gândești .... dacă te auzeau pereții? Oh da ... pereții aveau urechi. Uneori și ochi, deși nimeni nu bănuia că există camere de luat vederi ....

La 21 de ani am aflat cât de periculoase erau jurnalele mele de fată. Povesteam realitatea vieții mele de zi cu zi. Nimic deosebit. Era realitatea de atunci. De unde să știu că era o realitate periculoasă? Doar mă scăldam în ea zilnic, eram înecată în ea, sugrumată, sufocată. Erau mii de litere acolo scrise la lumina unei lumânări, cu degetele înfipte în mănuși și trase strâmb cu creionul, căci mina de la pixul de proastă calitate îngheța în cameră și nu mai scria. Ce enervant era!

Respiram din inerție. Existam, dar nu trăiam .... Nu aveam cuvinte și timp mental să scriem despre lucruri frumoase ... totul era cenușiu, trist, periculos, înnegrit de teamă și de frică ..... supraviețuiam pur și simplu din inerție.

Lectura, limba română, descoperirea lui Papadat Bengescu, Eminescu, Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu au fost colacul de salvare. Comentariile literare deveniseră profesia mea de bază și stăteam nopți întregi citind, aspirând, scriind, iar citind. Eram abonată la toate marile biblioteci din București și stăteam cu orele în sălile imense, întunecate și cavernos de friguroase să fur informație din cărți rare care nu se împrumutau. Am privit printre lacrimi grele și fierbinți, în noaptea de 22 decembrie 1989 cum ardeau cărțile din Biblioteca Universitară, printre tunuri și alte tipuri de armament .... mă dureau literele care erau strivite și topite de flăcările alea de sus, din găoacele rotunde ale clădirii ..... uf ...

Privind înapoi, la nebunia lumii prezente, mi-e greu să spun dacă mi-au servit la ceva în viață miile de ore tocite în singurătatea literelor pe hârtie. Da, cochetam cu ideea de jurnalism, dar ce jurnalism să faci într-o societate unde exista un singur ziar al unicului partid politic?! Da, am studiat jurnalismul la târzia maturitate ... dar ce jurnalism să faci într-o societate în care mai întâi trebuie să te prostituezi pentru a putea ridica o pleoapă? Unde totul este aservit banului, corupției, politicii, minciunii, înșelăciunii? Da, există câțiva jurnaliști de excepție în România, dar raportat la numărul de jurnaliști care tocesc scările neîngrijite ale amfiteatrelor primitive - care amfiteatre, că în trei ani cred că am fost într-unul doar de cinci ori? Facultatea de Jurnalism a Universității din București este o mare jale și rușine .... generații de membri ai celei de-a patra puteri în stat sunt antrenați dinainte de a lua examenul în știința umilirii, superficialității, lipsei de respect .... dar să nu deviem prea tare ...

După un an de lipsă din România îmi dau seama că țara aia te inspiră permanent în a scrie. A scrie profund. Dureros de profund. Iscă combinații interesante de sarcasm, umor amar, descrieri artistice excelente ale unei realități suprarealist de interesantă.

Îmi lipsește scrisul oarecum. Nu mai am pană. Am un gol. Am un dezechilibru. Mă uit la mine și nu știu unde sunt.
Știu doar că pasiunea pentru limba română nu moare. Știu că totul se vede altfel de aici. Știu doar că tristețea e mai mare realizând parcă și mai profund că există acolo un teritoriu cu un potențial absolut enorm, chiar și așa sărăcit și furat cum a ajuns la ora actuală. Este ceva acolo care nu se leagă pur și simplu. Se împiedică. Se blochează. Nu se poate organiza, aduna, eficientiza. O societate care-și dă în cap, în loc să-și dea mâna. Își pune piedică permanent, de secole și secole. Este o permanentă ridicare a bisericii de pe malul Argeșului și o permanentă demolare a ei. Este permanent schetch-ul acela cu doi muncitori necalficați care muncesc într-un cerc cu un diametru de 2 m, unul în spatele celuilalt: unul bate cuie și celălalt vine din spate și le scoate. Câteva cuie, un ciocan și un clește. Toată viața ..... nici nu e nevoie să vorbești ca să distrugi și să muncești în gol atâta și să te plângi că ești prost plătit ....  

Anca / Steyr, Christkindl, 25 martie 2015, 23:28

Seminar: ”Comunicarea: eficiența mesajului”