”Sunt aici pentru a câștiga” - Chris McCormack_ep.4

Aici, ep. 3
                       Aici, ep. 2
                                              Aici, ep. 1

”Arii celebre” :-) din carte:
”Sunt în joc pentru victorie, nu să-mi fac prieteni

 (....) Dacă există o ”rețetă magică” a succesului meu, dincolo de orice îndoială, aceea este capacitatea mea de a domina mental jocul. (....)

Scopul meu este să-mi fac adversarul să se îndoiască de capacitatea sa de a suferi atunci când vine vorba de unul dintre momentele-cheie ale cursei.

Dacă alerg umăr la umăr cu cineva, acesta s-ar putea gândi: ”Te voi nimici. Îți voi face asta și asta.” Dar dacă i-am trântit în față slăbiciunile înainte de cursă, l-am pus deja pe gânduri. Când se confruntă cu durerea și trebuie să ia decizia dacă să mai îndure și mai multă suferință pentru șansa de a câștiga, e mult mai probabil să gândească: ”Macca are dreptate. Nu sunt foarte bun pe bicicletă. Pierd încă un minut față de el. Of, încă un minut. La naiba!”

(....)

Dovada că strategia mea funcționa a venit la Escape from Alcatraz în 2001. Toți olimpicii australieni erau prezenți, inclusiv Craig Walton. Înaintea cursei am început să le spun oamenilor cum urma să-l bat. (...) În ziua cursei, nu am reușit să performez exact cum mi-aș fi dorit eu pe bicicletă. Mă gândisem că voi fi la doar câteva secunde distanță de Craig, dar m-am trezit că acesta avea un avans de un minut și jumătate. Mi-a luat ceva mai mult să-l prind din urmă pentru că alerga foarte tare. Dar gândindu-mă la celelalte curse în care am alergat cu Craig, mi-am dat seama că de fiecare dată când îl prindeam din urmă, el ceda. De aceea puteam eu să-l bat (...) Deoarece îi spuneam tot timpul că este un alergător slab, era firesc ca el să nu creadă că mă poate bate. (....) Avea un avans de un minut față de mine. Este o secțiune de ieșire și intrare pe nisp. Craig a făcut ocolul și pe când venea înapoi pe partea cealaltă, am țipat la el să-mi spună cât de departe este tipul de pe locul trei. Vroiam să-i creez impresia că o iau ușor. I-am văzut expresia de pe chip. Știa că sunt acolo, era conștient de mine. I-am spus: ”Menține ritmul și te ajung într-un minut, ca să putem termina pe primele două locuri!” (.....) Craig era doar la 9 m înaintea mea și m-am gândit: Te-am prins! Am alergat împreună spre vârf, după care am accelerat, stabilind un ritm infernal. Uitându-mă peste umăr i-am spus: ”Fii tare, prietene! Ai locul trei în buzunar!” Apoi m-am depărtat.

(....) Era clar că Craig avea un blocaj mental față de mine.” 

După ce am ”celebrat” prima sută de km alergați pe anul acesta (în urmă cu două zile), aseară am căzut în tura mea de Marriott-Piața-Muncii-Autogara Militari (am folosit alergarea ca ”mijloc de transport”, având treabă în zona clinicii Victor Babeș). Era aprox. km 7, alergat pe traseu nou, greu de dibuit toate denivelările și, cum asta este, printre altele, și ”Țara lui Dorel”, iar contribuabilii nu se răzvrătesc pe tematica acestei incomensurabile bătăi de joc care se cheamă perpetua distrugere a tot ce înseamnă trotuare, carosabil, asfalt, reparații nefinalizate, caldarâmuri peticite etc. etc. etc. - nu am putut evita total o cădere pe ”un mușuroi din asfalt” rezultat ca urmare a faptului că rădăcinile unui copac chiar aveau nevoie de aer și-și cereau drepturile crescând în pofida condițiilor vitrege .... am căzut în toată splendoarea mea și cu siguranță din cauză că, din nou și din nou, am vrut să-i respect pe ceilalți (!!!), adică am stins frontala, ca să nu mai dau cu lumina ei puternică în ochi la trecători. Ca să nu o dau chiar cu moaca de pământ, m-am lungit pe stânga, uitând că parcă aș fi prea slabă pe la cutia toracică. Și am căzut cu grația unei gazele gnu .... și m-am ales cu o fisură la două costișoare stângi, de nu mă întreba de dureri și ce noapte am avut, bașca ziua de la servici azi și cum nu poți să respiri, să caști, să oftezi, să strănuți, să te așezi/ridici, să ridici o cană etc. După căzătură, am continuat totuși drumul spre casă și cei 11 km rămași i-am parcurs în 65 de minute. 

Deci iaca că acum am serile ”libere” și pe măsură ce înaintez în lectura cărții, încep să mă amuz, încep să analizez și încep să-l plac pe individ. Bine, l-am plăcut de la început, dar încă nu sunt de acord cu abordarea lui. Mi se pare prea agresivă, prea îngâmfată, aroganță fără margini și chiar lipsă de fair-play. De ce? Pentru că, dacă vrei să joci cinstit și să câștige ăl de-i mai bun, atunci luptați-vă pe terenul de joacă, adică pe traseul de concurs, fără să începi cu intimidări verbale înainte. Bravo ție că exploatezi și te joci cu mintea altora, dar o faci doar pentru că ai tupeu, nu pentru că ești mai inteligent și mai sportiv decât ei. Desigur că avem filosofii de viață care nu se întâlnesc. D-aia cei ca el sunt profesioniști, printre altele. E normal să gândească mai războinic și să aibă mize enorme, mai ales la ce premii și avantaje aduce un loc I (!!)
Chestia este că dacă ar crește numărul celor care se comportă ca el, s-ar ajunge la lupte psihologice și fizice fără perdea și lucrurile ar lua-o razna, fiecare aplicând propriul său arbitru. Fragmentul de mai sus este o exemplificare. 
Citiți cartea! E intrigantă, palpitantă, îți dă o neliniște, un soi de alertă, îl iubești și îl urăști pe individ și ești curios ”ce vrăji a mai făcut Samantha”, așa că citești în continuare cu aviditate.

Descrierea IM Hawaii 2004 este grozavă! Deocamdată aici am ajuns. Atletul plin de sânge care a terminat cursa de bicicletă cărând-o în spate, în timp ce Macca se retrăsese, abandonase ....

”Sunt aici pentru a câștiga” - Chris McCormack_ep.1

O altă lectură captivantă de la Editura Preda Publishing este cartea lui Chris ”Macca” McCormack și Tim Vandehey.

Dacă te apuci de citit după ce ai terminat ”O viață fără limite”, a lui Chrissie Wellington, vei fi oarecum șocat încă de la titlu: ”Sunt aici pentru a câștiga” - I am here to win -.

Ca și Chrissie (născută pe 18 februarie 1977 în Marea Britanie), Chris (născut pe 4 aprilie 1973 în Australia) este tot triatlonist de anduranță, multiplu campion mondial în această disciplină. Deci, iată că avem o abordare feminină și una masculină a acelorași evenimente.

Primul impact al primei părți a cărții LUI denotă aroganță. 

În prefața cărții, Mark Alen, campion mondial Ironman (1989-1993, 1995), exprimă unele afirmații care deja îți dau de gândit, după care intri în textul lui McCormack și te convingi că omul chiar este arogant, dincolo de orice performanță sportivă. Și nici nu ascunde această trăsătură a lui.

”Dacă vă imaginați că Macca este doar imaginea creată de presă - obraznic, agresiv verbal sau de-a dreptul lăudăros - înseamnă că nu-l cunoașteți, nu-l înțelegeți și ați ratat valoarea omului care a devenit”.

Abordarea curselor și a adversarilor este, din partea lui Macca, atât de devastator de diferită față de cea a lui Wellington, că aproape ți se pare incredibil.

Câteva spicuri succinte din formulările lui Chris, încă din primele pagini ale cărții:

”Revenirea mea în 2008 a fost percepută ca o simplă formalitate. Era evident pentr toți că îmi voi apăra titlul, însă a fost o cursă importantă pentru mine. Din nefericire, în anul acela am avut o problemă tehnică la bicicletă și conaționalul meu australian, Craig Alexander a câștigat titlul de campion. Atunci când Craig a câștigat din nou în 2009, lumea triatlonului era pregătită deja să desemneze un nou favorit. Frumoasă carieră, Macca, îți mulțumim pentru tot, dar e timpul să faci loc unei noi generații.

A fost un șoc. Eram cel mai realizat triatlonist din lume pe orice distanță, demonstrasem deja că pot câștiga la Kona și terminasem al patrulea în 2009. Cu toate acestea, eram considerat irelevant. Asta demonstrează cât de rapid poți fi înlocuit cu o următoare ”speranță”.

sau:

”Știam că descoperisem ”secretul” câștigării cursei. (.....) Noi le permiteam tipilor ăstora să ne nimicească la maraton, pentru că le făceam jocul. Dar până aici! Eram hotărât să-i fac pe alergători să joace după regulile mele!”

sau:

„Însă eu sunt un atlet profesionist. Ceea ce urmăresc nu este doar să trec linia de sosire și să primesc tricoul de finalizare a cursei și să mă felicite Mike Relly spunându-mi: ”Ești un Ironman!” Sarcina mea de serviciu e simplă: Să câștig cursa. Așa îmi câștig eu existența. Nu voi da niciodată dovadă de lipsă de fair-play, însă voi face tot ce-mi stă în putință, respectând regulile, să-mi asigur un avantaj. Iar dacă asta îi deranjează pe unii amatori, d-au decât să se supere.”

Și tot așa .... o lectură cu adrenalină iritată, sigur!

Oricum, iată câteva .... ”modeste” cifre ale acestui campion:

Antrenament anual:

  1.159 km înot

29.411 km bicicletă 

  4.678 km alergare 

(va urma, inevitabil!!)

”O viață fără limite” - Chrissie Wellington_ep.3

Aici, ep. 1
Aici, ep. 2

Am terminat lectura în aproximativ 12 ore fragmentate pe parcursul a trei zile. Parțial, cu un creion în mână. Am citit în pat, în autobuz, în bucătărie în picioare sau stând în fund pe jos, fiind blocată de un patruped blănos care-mi torcea în brațe. 
Am citit cartea cu durerile specifice ale ”fluturilor din stomac”. 
O carte care descrie un nivel de competitivitate ieșit din comun, după părerea mea. Acțiuni pe care le înțeleg perfect, căci mi-aduc aminte de tinerețea anilor dintre 20 și 35, în cazul meu. O carte care-ți ridică nivelul de adrenalină. Cu multe spuse și multe nespuse....
O carte care ”mi-a căzut” în mâine taman în anul în care planific un prim eveniment marca IRONMAN și care deja îmi dă fiori pe peste tot .... Am achitat taxa în toamnă, acum mai rămâne să reușesc să strâng banii pentru cazare și transport. Cazarea trebuie să o achit în aprilie. Este obiectivul meu suprem pe 2014 - pe plan sportiv -, după triatlonul pe distanță de ironman din iunie, de la Oradea (unde nu mai merg doar pentru a-l termina, ci pentru a-l termina cu un timp mai decent, care să mă suprindă chiar și pe mine!)

O carte inspirațională, o carte motivațională, care poate deveni și destul de frustrantă (cum că, de exemplu, ai descoperit prea târziu acest sport sau că nu ai bani să ajungi și la concursuri de alt nivel, din lumea asta).

***

Citate din carte:

”Oricât de minunat te-ai simți după o cursă, trebuie să iei în considerare prin ce a trecut corpul tău și să respecți un interval adecvat de odihnă, chiar dacă te simți pregătit să o iei de la capăt în câteva zile. Mai bine să exagerezi cu precauțiile, decât să nu fii deloc. De obicei, te umfli după un Ironman. Totul se umflă și se dilată din cauza retenției de fluide. Cvadricepșii se contopesc cu genunchii, care se contopesc cu pulpele, care se contopesc cu picioarele. Efectul acesta nu persistă mai mult de câteva zile și ești tentat să crezi că ți-ai revenit după asta, dar în timpul unui Ironman au loc numeroase schimbări insezizabile în organismul tău. E nevoie de mai mult timp să vă reveniți în urma acestora și s-ar putea să nu vă dați seama dacă procesul s-a terminat sau nu. De asemenea, epuizarea din punct de vedere psihic - presiunea dinainte, nervii, puterea voinței necesară în timpul cursei și euforia de la sosire - nu ar trebui să fie subestimată. Aceste curse  îți cer al naibii de multe sacrificii, în diferite moduri, unele nefiind atât de evidente.”

Vezi și aici câteva informații.

”Niciodată nu merg într-o cursă așteptând să câștig, dar merg într-adevăr așteptând să lupt.”

Dacă începi o cursă ale cărei șanse să o termini sunt pe jumătate, din cauze faptului că nu te simți bine, abandonul de la sfertul sau jumătatea ei reprezintă ”o lovitură dată minții” tale. După care, revenirea ca urmare a efortului depus, va dura mult mai mult.

”Ironmanul inspiră ca nici un alt sport. Transformă viețile celor care și-l asumă, iar cei care și-l asumă transformă, la rândul lor, viețile altora prin eroismul faptelor lor. Linia de sosire la un Ironman este un loc scăldat în zâmbete și lacrimi. Emoțiile evocate la finalul unei curse cu o lungime atât de mare ajută comunitatea noastră să fie atât de unită.”

”Pentru noi, profesioniștii, Ironmanul este meseria noastră. Una dintre frumusețile sportului nostru este că noi, profesioniștii, putem concura pe aeeași scenă cu amatorii, împărțind zâmbete, grimase, urcușuri, coborâșuri, lacrimi și bucurie, uniți de același obiectiv - să trecem venerata linie de sosire. Ne întrecem împreună, suferim împreună și sărbătorim împreună.

Mulți dintre acești sportivi m-au contactat să-mi spună că realizările mele le-au oferit curaj în călătoria vieții lor. Trebuie să știți însă că nu este un proces cu un singur sens. Pentru că persoanele care practică sport de plăcere sunt cele care mă inspiră în vremuri dificile, eroii de zi cu zi care jonglează antrenamentul cu un job full-time, o familie și alte angajamente.”
Spre final, sentimentul de împlinire și însăși viața ei se împlinesc prin găsirea LUI - partenerul de viață. Îmi place că o femeie atât de independentă, obsedată de perfecțiune și performanță, fără timp pentru sine și pentru alții, cu o ambiție aproape imposibil de gândit că există, a găsit și în viața particulară componenta care să i se potrivească, care s-o accepte și s-o iubească așa cum este, care s-o aștepte la start, care s-o încurajeze, cu care - din fericire -,să se și antreneze uneori .... 
Per total, pare o poveste greu de crezut că există în viața reală, dar cum viața bate orice film .....

”O viață fără limite” - Chrissie Wellington_ep.2

Aici, episodul 1

Pe măsură ce am înaintat în lectură - am început ieri și acum sunt la pagina 117 -, au început problemele de stomac. Eu de regulă scriu, nicidecum nu citesc autobiografiile altora. Nu am răbdare. Cu atât mai mult nu aș citi autobiografia cuiva care pare să aibă tangență cu ”hobby”-urile mele, tocmai pentru a încerca să evit creșterea nivelului de frustrare, care oricum a depășit ”cotele apelor Dunării”.

Durerea de stomac se datorează încordării și freneziei cu care parcurg această lectură. Sunt atât de multe idei și afirmații ale autoarei care-mi confirmă că nu sunt ”singura nebună” .... - legate de cum ajuți pe cineva, de cum te poți implica sau nu atunci când călătorești în zone sărace, de cum e cu voința, cu echipamentul, cu banii, cum e cu toată politica și tot bla-bla-ul ăsta european despre ”cum te fâțâi prin hoteluri de 5 și 6 stele prin toată lumea, pe motiv că ajuți lumea a treia” și alte chestii (”- Cum e posibil? ne-am întrebat una pe alta. Am zburat la clasa business (martie 2004, din Marea Britanie în Coreea de Sud, Insula Jeju, unde Consiliul de Administrație al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu ținea o întrunire), servim gustări, bem șampanie, stăm la un hotel de cinci stele, cu vulcani artificiali care erup lângă noi și participăm la o conferință despre eradicarea sărăciei și furnizarea apei și serviciilor de salubritate pentru milioane de oameni lipsiți de aceste binefaceri.”). Îmi place la nebunie că cel puțin până la acest moment al lecturii nu am citit nici măcar o frază prin care să se aduleze/promoveze echipamentul musai sau marca/brandul X .... Chrissie Wellington pune chiar accent pe a NU avea bani pentru o bicicletă performantă, pe a alerga fără ceas și GPS, a nu avea nu știu ce tricou tehnic sau șoșoni minune!! Desigur, că există o singură Chrissie Wellington, cu un talent nativ atât de debordant în ale performanței, cu o voință și un volum de muncă atât de asiduu ..... - totul rămâne discutabil -.
Am renunțat azi să alerg spre birou sau să pedalez, din dorința de a sta 35-40 de minute jos, în autobuz, și de a continua lectura începută ieri. Și nu oricum, ci făcând notițe și semne pe margine. După orele de birou, oricum nu mă simțeam bine, așa că ”am dat cu capu-n ușă” și m-am agățat disperată de autobuz, făcându-mă comodă, cu cartea-n mână.

Am fost la un pas să uit să cobor și când mi-am dat seama am pus cartea, la repezeală, pe deasupra rucsacului, într-o chestie atașată care este destinată de fapt depozitării căștii de ciclism. Am luat-o prin spatele blocurilor, e un drum de vreo 300 de m. Duc de ceva luni muncă de lămurire cu maidanezii bine hrăniți și extrem de vigilenți, așa că acum îmi permit să merg pe-aici fără să risc a mi se mai distruge un rucsac printre colții lor! După ce trecusem de ”zona pericoloso sporgiersi”, se apucă ăl mai brun și mai fioros să latre și simțeam cum sonorul se apropie amenințător de mine. Mă alerga. M-am oprit, m-am întors și l-am întrebat ștrengărește care-i baiul. Posibil că mi-a recunoscut vocea, este instrumentul meu cel mai des folosit în această conviețuire chinuită cu maidanezii noștri (apropos, am auzit azi la birou o frântură dintr-o discuție care m-a înspăimântat și m-a înfuriat infinit pe interior: o colegă, posesoare de câine mascul, foarte împotriva castrării câinilor cu stăpân, se exprima cu o naturalețe incredibilă: ”Să castreze femelele, că doar ele fac puii, nu?!” Wow!!! Ea fiind femeie, doi copii ..... Wow!!!! Incredibil ..... Ca bărbații ăia care-și bat nevasta sau prietena când află că aceasta e însărcinată, în timp ce el refuză să folosească condom, ca să-i fie lui perfect, că ea oricum nu contează .... Sau ca unele mame de băieți care-și educă pușlamalele pe ideea că fetele sunt instrumente de distracție, important este ca ”băiatul mamei să fie satisfăcut”! Cred că nu voi uita cât voi trăi acest fragment dintr-o discuție purtată undeva într-un birou de oameni cu pretenții intelectuale mult peste medie.), și s-a retras spășit.

Cu o frenezie greu descriptibilă am ajuns în casă, am dat rucsacul jos ...... și cartea nu mai era! Am luat cheile, am încuiat și mi-am dat duhul alergând pe traseu, poate-poate am noroc ..... Am găsit-o undeva la jumătatea distanței, la locul unde mă oprisem, căzuse pe drum și stătea acolo, strâmbă și stingheră ... am luat-o și am zbughit-o fericită înapoi. M-am făcut comodă și de trei ore citesc și recitesc pasaje și vizualizez peisaje și locuri pe unde am trecut și eu, dar în alte condiții - Kathmandu, potecile înalte ale Himalayei, parte din Podișul Tibetan - ....

Titlul cărții, ”O viață fără limite”, este, cu siguranță, unul dintre titlurile foarte potrivite. M-am oprit acum ca să iau un răgaz, căci mă simt extenuată, de parcă am fost cu autoarea prin parte din încercările ei. Clar, o carte impresionantă, chiar dacă am vaga bănuială că anumite aspecte sunt puțin exagerate. Aici, două pagini-mesaj pentru foarte mulți, cărora le recomand din suflet lectura integrală a cărții:

”Viața unui triatlonist

Dintre toate părțile corpului pe care le antrenăm în această goană neiertătoare a noastră, niciuna nu este mai importantă decât capul.

Există o cultură în triatlon pentru jurnalele de bord și pentru date, o adevărată obsesie pentru cât de departe și cât de repede am mers în ultima sesiune. 

Sunt persoane care cred că dacă jurnalul de bord este în ordine, atunci așa trebuie să fie și pregătirea lor.

Apoi ajung la kilometrul 30 din maraton, cu trupurile chinuite de dureri și de oboseală și disperă că mai sunt încă 12 km de parcurs. Atunci sunt în pericol să cedeze și, cu siguranță, să încetinească. Atunci au cea mai mare nevoie de o minte care este la fel de tocită și la fel de puternică precum posteriorul lor. Cei mai buni antrenori o să vă spună același lucru. Mai mult sau mai puțin, este primul lucru pe care mi l-a spus Brett (antrenorul lui Chrissie) când m-am dus să mă evalueze, chiar dacă observația sa că va trebuie să-mi taie capul a fost un mod oarecum neconvențional de a-mi spune că am de lucrat la acest aspect. Când am trecut la profesioniști eram irascibilă și obsesivă, repezindu-mă la toate ca un elefant într-un magazin de porțelanuri.

”Antrenamentul l-ai înțeles”, îmi spusese Brett într-unul dintre acele e-mailuri. ”Mersul pe jos în ținutul idioților încă nu. Treci peste asta în același fel la îmbunătățirea unui defect sportiv: recunoscându-l și antrenându-l. Viața nu-i altceva decât un obicei. Treci la treabă.”

La  început părea descurajant. ”Dar nu mă pot relaxa” - am vrut să spun. ”Nu pot încetini. Nu pot să nu mai fiu Muppet. Așa sunt eu!”

Aceste proteste însă nu sunt diferite de a spune: ”Dar eu nu pot ridica acea greutate, nu pot alerga atât de repede, nu pot finaliza un Ironman.”

Poate că nu ești capabil chiar acum, dar cu o stare de spirit pozitivă și dorință de a lucra, orice este posibil. Rămânând pozitiv este într-adevăr una dintre cele mai prețioase calități ale oricărui atlet. Asta, precum și abilitatea de a rămâne concentrat și disciplinat. 

Sfatul meu este să-ți dezvolți o arhivă a minții plină cu imagini și gânduri pozitive - familie, prieteni, succese anterioare, locuri preferate, o porție mare de cartofi. 

Trebuie să o construiești ca pe orice colecție și în curând vei avea o serie de gânduri asupra cărora să meditezi atunci când corpul și sufletul vor striga după ușurare.

Există o mulțime de activități repetitive în viața unui sportiv, în special în Ironman, și trebuie să înveți să accepți asta. Cel mai bun mod de a-ți îmbunătăți capacitatea de a îndura plictiseala este chiar să înduri plictiseala. Petrece timp antrenându-te singur și provoacă-ți mintea să rămână concentrată. Aveam o cameră în Leysin (locul de cantonament din momentul trecerii la profesioniști, în Elveția) pe care am numit-o temniță, unde era banda de alergare. Era lipsită de aer, fără ferestre și atât de mică încât dacă-ți întindeai brațele puteai atinge oricare dintre pereți. Mirosea a sudoare și a lacrimi de la antrenamentele anterioare. Radioul era stricat. Brett obișnuia să trimită sportivi acolo jos să facă sesiuni. I-a pus pe unii, cum ar fi Hillary Biscay și Bella Comerford, să alerge maratoane întregi acolo. Hillary odată și-a uitat iPodul și a trebuit să facă totul fără nicio stimulare. Acum, nu recomand neapărat să încercați acasă așa ceva, oameni buni. Brett alegea în cunoștință de cauză anumite ședințe pentru fiecare dintre sportivii săi. Dar acest lucru vă oferă o introspecție în tipurile de tehnici cu care vă puteți antrena mintea, precum și corpul.”

etc. etc. etc.  - citiți cartea :-)

Aici, ep. 3 - pasajele care mi-au atras cel mai mult atenția, indiferent că exprimă lucruri cunoscute mai mult sau mai puțin

”O viață fără limite” - Chrissie Wellington_ep. 1

Cartea lui Chrissie Wellington – ”A Life Without Limits” - este scrisă într-o manieră alertă. Concisă. Respiră eficiență. Respiră optimism. Optimismul celui care cunoaște gustul victoriei dorite, căutate, muncite, dobândite. Și un entuziasm infinit.
”A Life Without Limits” - a book by Chrissie Wellington - was written in an alert manner. You taste the feeling of ”quick” and ”fast”. It is concise. It is efficient. It means buoyancy, optimism. It is that kind of optimism of a person who knows the taste of desired, searched, worked out and acquired victory.
Respiră obsesia de control și tendința spre perfecțiune de care chiar autoarea ”se plânge” că ar suferi de mic copil. O lectură care mie mi-a plăcut. Coerentă, începe cu A și continuă prin toate literele alfabetului, până la V = victorie.
You read about the obsession for all-around-control and the sense of perfection. It is a good lecture. A coherent content which starts with A and goes on through all letters of the alphabet up to the final V = Victory.
Vorbește despre părinți, educație, școli, bulimie, explorare interioară, Asia și redefinirea de sine, dorințe, obsesii, prieteni și prietenii, modele de urmat, proiecte. Descrie succint modificările prin care a trecut pe parcursul anilor. Vorbește despre pasiunea pentru sport. Despre profesori. Despre băutură, principii, verticalitate, descoperiri și redescoperiri, căutări, trasee, încercări.
Chrissie talks about parents, education, schools, bulimia, inner exploration, Asia and the own redefining, obsessions, friends and friendships, followed models, projects. She briefly describes the changes she went through over the years. She talks about passion for sport. About teachers. About drinking, principles, verticality, discoveries and rediscoveries, searches, trails, trials.

*

”Dacă iubești sportul, Australia este un loc minunat în care să trăiești.” – această frază a venit ca o confirmare la aversiunea pe care o simt eu față de București, unul dintre cele mai neprietenoase locuri unde poate trăi un iubitor de sport în aer liber. Chrissie confirmă și ea, printre rânduri, faptul că locul și contextul sunt definitorii în devenirea individuală.
”If you love doing sport, Australia is a wonderful place to live.” - this statement came as a confirmation of the aversion I feel on a daily basis living in Bucharest, one of the most unfriendly places to live for someone passionate into outdoor sporty activities. Between the lines, Chrissie confirms too, several times, that place and context are crucial during the complex process of individual formation.
Prima ei cursă oficială a fost o alergare de 14 k, în Australia, unde trăia la momentul respectiv (august 2000). Just for fun, doar pentru a încerca să vadă dacă poate termina o asemenea distanță! ”Cuprinsă de inspirație, după cursă am început să alerg de-a lungul plajei și pe coasta falezei, cu toate că, pe atunci, pentru mine o alergare lungă însemna una de o jumătate de oră.”
Her first official run was a race of 14 k in Australia, were she was living at that moment (August 2000). Just for fun, just for trying to see if she is able to finish the distance! After the race she felt inspired and started to regularly run along the beach and the coast. It was the time as "the long run" meant for her to run no longer than 30 minutes! 

*

”În Asia, am călătorit prin Indonezia (....), Malaiezia, Thailanda, Laos (....). În Laos am devenit vegetariană. Guițatul porcilor în timp ce erau măcelăriți în fața noastră, pentru a fi puși la grătar, m-a convins să renunț la carne”.  

*

”M-am întors din Asia (….) cu un stil sănătos de alimentație și foarte entuziasmată de reluarea vieții academice.”

Obsedată să nu piardă din nou controlul asupra propriei greutăți corporale și neputând să facă față nici celei mai mici aluzii care ar fi vizat aspectul ei fizic, Chrissie declară: ”am început să alerg ca o nebună. Făcusem o obsesie din asta. În adidașii mei ponosiți și în haine de alergat la mâna a doua, tăiam ceața din Victoria Park la 6 dimineața.”
Curând, granița dintre o alimentație sănătoasă și anorexie a fost depășită. ”În fiecare zi încercam să mănânc un pic mai puțin decât în ziua precedentă.”
Și descrie detalii incredibile despre ceea ce devenise în 2001 ..... fără măsele, fără păr, insomniacă, fără ciclu etc. Norocul ei au fost părinții și fratele ei, care au intervenit. Și o fotografie. A priceput, în cele din urmă, că trebuie să fie mai tolerantă cu ceea ce denumea ea ”propriile slăbiciuni.”
”Am o părere falsă despre ceea ce înseamnă o slăbiciune. Dacă pierd o cursă, înseamnă o slăbiciune. Dacă am o zi slabă la antrenament, e slăbiciune. Pentru mine, orice lucru sau orice acțiune care nu atinge perfecțiunea este dovada unei slăbiciuni.”

* 

aici, partea a II-a