Film: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

Film documentar, 2010, 180 minute

Regizor și scenarist: Andrei Ujică

Vizionat la Cinema Studio, 04.10.2010, de la ora 10. În sală au fost maxim 40 de oameni cu vârste cuprinse între 16 (era un grup de 10 adolescenți, însoțiți de o doamnă, probabil profesoară) și 70 de ani.
Nu știu de ce e denumit autobiografie ...... eu știam că autobiografia și-o face individul în cauză, ori filmul nu e făcut pe Ceaușescu.

Filmul reprezintă o parte dintr-un adevăr ilustrat prin imagini ale minciunii. Am trăit prin toți porii mei filmul, tocmai pentru că din el au lipsit detalii legate de durerea anilor de atunci. Am tresărit la multe imagini, știind cam ce făceam eu, noi, în timpul când Ceaușescu făcea ceea ce vedeam pe ecran. El vorbea cu atâta patos împotriva capitalismului și imperialismului, vorbea despre faptul că populația trebuie educată, pentru că doar fiind educată și informată va putea judeca singură cât de bun este comunismul, ce fericire este comunismul pentru România față de țările inamice, unde capitalismul împărțea societatea în bogați și săraci. De educație am avut parte, inclusiv de ”filosofie marxist-leninistă” și ”muncă patriotică” (voluntar forțată), iar informarea se rezuma la omagii de două ore aduse ”părinților nației” și la ziarul ”Scânteia” și ”România Liberă”, desigur că ambele ale PCR-lui. Educația școlară se făcea, la mijlocul anilor '80, fără manuale! Așa am învățat de exemplu engleză, doar profa avea un manual, noi nu aveam, deși eram ultima generație de filologi din liceu (18 oameni). Prin librării oricum nu existau manuale, că doar învățâmântul era 100% gratuit. Cu cât patos și cu câtă înverșunare milita el pentru neamestecul țărilor în treburile altor țări, al partidelor în treburile altor partide. Pe ce se baza Partidul Comunist Român? Cum pe ce? Partidul Comunist Român nu se amestecă în treburile altor partide (care, că nu mai existau altele!!), cultivă egalitatea socială între toți membrii săi și duce România spre culmile bunăstării maxime a unei societăți socialiste multilateral dezvoltate. PCR are grijă de popor, tovarăși! Câtă minciună! Minciună la nivel de lege supremă. Ar trebui să mai văd filmul o dată. Vorbea de grija pentru popor, pentru binele oamenilor, de viața lui închinată și sacrificată acestor țeluri. În timp ce noi trăiam iarna la 6 și 8 grade Celsius în niște apartamente reci, fără apă caldă, fără mâncare, el făcea vizite de lucru, Ziua Recoltei era un spectacol abominabil, peste tot erau organizate piețe cu cele mai frumoase fructe și legume produse în România, la care însă noi nu aveam acces.  Dacă mergea într-o vizită și copacii erau uscați, acelora li se vopseau frunzele în verde, cu vopsea!!!! Totul era pregătit și plănuit cu săptămâni înaintea oricărei vizite ”inopinate”, orice copil care îi ducea flori era controlat și supravegheat, totul, absolut totul era monitorizat și  verificat, așa cum procedaseră și naziștii construind fantasticul sistem al Gestapo-ului, nu?! Mi-e rău când mă gândesc și recunosc că filmul m-a atins profund …..  Imagini de propagandă din magazine alimentare unde tronau tot felul de brânzeturi, cărnuri și sortimente de pâine. Se apropie de pâine, o ia, se uită, o pipăie și spune: ”Pâinea trebuie să fie neapărat de bună calitate.”. Și noi ajunseserăm să cumpărăm chiar și pâinea cu porția! La mijlocul anilor 80 totul era cu porția lunară: zahărul, mălaiul, făina, uleiul, ouăle, brânza, pâinea. Carne nu mai vedeam, fructe doar cine apuca, în decembrie, la cozi de mii de persoane, cu bătaie și nopți nedormite, prin ger. Ouă o dată în an vedeam. Pentru 2 litri de lapte și 4 iaurturi te sculai la 3 dimineața și așteptai în ger să vină mașina pe la 5 sau 6, poate apucai!! De la școală, plecam să bântui centrul Bucureștiului, și cu cartea pe genunchi, învățând pentru teza la chimie sau fizică sau română, scriindu-mi temele acolo, pe vine, în înghesuială și frig, așteptam că poate venea în noaptea aia mașina cu carne, să duc și eu acasă 1 kg de carne congelată, că doar atât se dădea!!! Alimentele porționate oricum nu erau garantate. Putea trece luna și la alimentară să nu fie adusă făină, de exemplu. Și erai arondat la alimentara din apropierea locuinței, nu te puteai duce oriunde. Un sistem și un control greu de conceput că a fost aplicat pe o nație întreagă. Și multe-multe alte aspecte care au dus la umilirea unei nații întregi, scufundată în frică și teroare, la propriu, nu la figurat.

Filmul începe cu fragment din procesul perechii Ceaușescu, când Ceaușescu a refuzat să mai răspundă oricărei întrebări. El răspunde doar în fața Marii Adunări Naționale.

Și apoi secvențele se întorc în timp, mult în timp. Îl vedem pe Ceaușescu în martie 1965, participând în primele rânduri la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (n. 1901, leader comunist in România din 1948), fiind și unul dintre cei care poartă sicriul către Mausoleumul din Parcul Carol I.

Filmul este alcătuit exclusiv din imagini de arhivă,  clar imagini de propagandă, în ordine cronologică. Fără prea multe detalii din viața personală a lui Ceaușescu. Nu mi-am dat seama care este mesajul filmului, de fapt. Mă așteptam la un moment dat să arate cum a reușit Ceaușescu să transforme o nație, coborând-o de la bunăstare și chef de viață, la sărăcie, mizerie, umilință și frică. Filmul nu poate fi înțeles de cineva care nu a trăit anii aceia și de cineva care nu a lecturat mai aprofundat despre ororile comunismului dictatorial de sub Ceaușescu. Dacă nu cunoști acest background, nu vei înțelege nici măcar de ce filmul începe și se sfârșește cu o scenă în care cei doi apar ca și inculpați.  Au fost redate toate acele scene de adorație și grandomanie națională, vizitele de lucru, dar nu s-a arătat ce se ascundea în spatele acelor imagini, astfel încât un necunoscător nu ar înțelege mare lucru. El ar vedea un conducător al unei țări și nații îndestulate, care are grijă de popor, care conduce cu mână de fier și cu o organizare impecabilă mulțimi impresionante de oameni care îl adoră și îi inchină poezii, cântece de slavă, îi fac cadouri, spectacole greu de imaginat prin amploare. Ar vedea un Ceaușescu prezent pe șantiere, prezent printre ruinele cutremurului din martie 1977, îngrijorat de inundațiile anilor '70, un Ceaușescu preocupat de calitatea pâinii și a agriculturii în general; un Ceaușescu primit de mai multe ori cu fast exorbitant in China comunistă, în Uniunea Sovietică, primit de familia regală a Marii Britanii, de regele Juan Carlos al Spaniei, de Kim Il-Sung in Coreea, vizitat la el acasă de marile căpetenii americane: Nixon, Gerald Ford, de conducătorii Poloniei, Germaniei Democrate (Erich Honecker), Uniunii Sovietice a lui Leonid Brejnev și Gorbatchov, Husak al Cehoslovaciei, Jaruzelski al Poloniei, Kadar al Ungariei etc. etc.  Filmul trebuie văzut, chiar și așa cum este el.

Ce alte scene mai apar? Ceaușescu la vânătoare de urși, cerbi și fazani, jucând volei, înnotând la mal, jucând table cu consoarta.

Îl vezi, desigur, în destule cuvântări și ai ocazia să îi analizezi evoluția de-a lungul timpului. Adora să fie în centrul evenimentelor, așa mic de statură cum era. Mie mi s-a părut în toate aceste filmări oficiale ca fiind …. greu de spus. Un om care în adâncul ființei sale știa că nu are ce să caute acolo, dar făcea față cu un tupeu și un curaj greu de definit. Priviri viclene, șirete. S-a arătat mult dintr-o întâlnire oficială cu cehoslovacii, atunci când Ceaușescu a fost singurul împotriva invadării Cehoslovaciei (1968) de către țările membre Pactului de la Varșovia. Acolo, în cadrul unei întruniri cu mulți participanți, mulți translatori, multă mass-media din ambele părți, Ceaușescu și Manea Mănescu au fost surprinși de partea cehoslovacă de niște întrebări probabil neașteptate. Ceaușescu a avut o reacție fantastică, a parat cum un om prost nu o poate face. Întrebarea se referea la ce diferență ar exista între nu știu ce două documente/tratate care fuseseră emise. ”Domnilor, aveți textele ambelor tratate. Citiți-le și veți trage singuri concluziile.” Totul pe ton de ironie și o aroganță mascată, nu era pregătit pentru întrebarea aceea și cu siguranță nu cunoștea răspunsul în maniera de a începe o expunere. Mi s-a părut fenomenal de-a dreptul, merită văzută scena, fără îndoială.

Sau reacția când, în China fiind, a fost întâmpinat cu un mega-spectacol, în care erau antrenați sute de mii de chinezi, și unde I s-a cântat folclor românesc în limba română. A rămas uluit! Bănuiesc că de la chinezi a luat ideile acelor evenimente grandioase care ne blocau nouă copilăria în sute de ore de repetiții de marșuri și demonstrații sportive de 23 august, de ”cântarea României” sau mai știu eu cu ce ocazie. Eu am făcut sport de performanță și am mai fost scutită de multe corvoade, doar de cea pentru 23 august nu scăpau sportivii.

Scena de la Congresul al XII-lea, cu Pârvulescu și apoi cu lingăul care i-a urmat la microfon, un anume Ion Popescu Puțuri. Fiți atenți aici (sursa: http://ro.wikisource.org/wiki/Discursul_lui_P%C3%A2rvulescu_la_Congresul_al_XII-lea)

Sală de şedinţe (Sala Palatului, clar!). Cadru general. Reprezentanţii Consiliului sunt în aşteptare. Auzim o voce de la tribuna oficială:

- Pentru cei care vor să ia cuvântul, să depună în scris la secretariatul Congresului. Dacă sunteţi de acord cu propunerea?!.. (toate mâinile ridicate)

- Cineva împotrivă? Se abţine cineva? (fără a număra şi fără a aştepta obiecţii)

- Popunerea a fost aprobată în unanimitate.

Intervine cineva de la masa Consiliului:

- Tovarăşi!... Rog să mi se dea cuvântul...

I se răspunde:

- Tovarăşe Pârvulescu, nu aţi fost înscris la mine. Congresul a aprobat

- Am fost înscris pe listă, din prima zi.

- Nu îmi trebuie o aprobare ca să fac o declaraţie

Ceauşescu (calm) :

- Dă-i cuvântul...

Bărbatul care conduce şedinţa:

- Are cuvântul tovarăşul Constantin Pârvulescu!

Pârvulescu (bătrânel, 75-80 ani, coboară cătinel spre tribună)

- Tovarăşi, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid.

(aplauze furtunoase, în stil şedinţă PCR) Din aceşti 60 de ani, 55 sînt în organele de conducere ale partidului! (aplauze). Am merite mai puţine decât acest... Păunescu!, ...care a spus vrute şi nevrute ieri, ...nu aşa (aplauze) ca să ocupe tribuna acestui Congres.
Tovarăşi, am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui Congres şi însăşi Congresul. Cum se poate, tovarăşe, când la acest Congres, unde sunt atâtea probleme foarte importante de discutat şi multe lipsuri şi neajunsuri, de găsit soluţii pentru îmbunătăţirea lor. Întotdeauna noi, comuniştii, când ne-am adunat la Congres, am vorbit, într-adevăr, şi de părţile noastre pozitive şi de ce am obţinut, dar, mai cu seamă, ne-am concentrat întotdeauna asupra lipsurilor care le-am avut; discutarea metodelor prin care aceste lipsuri să fie înlăturate ca munca noastră să meargă din ce în ce mai bine, acesta e spiritul nostru comunist. Tovarăşu Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească, încă înainte de Congres şi tot timpul Congresului şi la conferinţe, ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru şi în istoria partidelor comuniste. De ce Ceauşescu se sustrage ca să fie ales membrul Comitetului central şi din cadrul membrilor Comitetului Central să fie reales? De ce? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului. Caută să... Voce din sală:

- Nu e corect, rumori

Pârvulescu:

- Cum nu e corect?

(Rumoare în sală, unii se ridică şi aplaudă, apoi se aşează)
O voce din sală începe să scandeze:

- "Ceauşescu realeees!"

(Toţi se ridică, aplaudă zgomotos mult timp)
Pârvulescu:

- În spiritul acesta a fost organizat Congresul, tovarăşi, şi aici sunt echipe speciale de agitatori, începând din faţă şi...

(Sala vuieşte, unii se ridică şi aplaudă, se aud strigăte de protest şi critici)
Pârvulescu:

- Eu am ascultat pe toţi care au vorbit, eu n-am întrerupt pe nimenea

(Cineva din sală îi dă replică, de neînţeles, sala aplaudă)
Pârvulescu:

- Eu nu te-am întrebat pe dumneata de când eşti în partid şi ce-ai făcut în timpul războiului, dacă n-ai fost cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice! Nu te-am întrebat de asta!

(Rumoare în sală)
Pârvulescu:

- Tovarăşe, io nu votez pentru ca să aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului!

(Pârvulescu pleacă de la tribună)
Mulţimea e surprinsă, nu ştie cum să reacţioneze, apoi încep să se ridice şi să aplaude scandând "Ceauşescu reales!!!" minute în şir.

Urmează câteva replici ale colegilor de partid. Ultimul ia cuvântul Ceauşescu.

Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului Ion Popescu-Puţuri
Popescu:

- Mult-stimate şi iubite tovarăşe Ceauşescu, mult-stimaţi şi iubiţi tovar'şi, prieteni şi invitaţi!....(bla-bla, tot discursul e plin de laude la adresa lui Ceauşescu)

.........................

Voce secretar: - Se acordă cuvântul tovarăşului George Macovescu:
Macovescu: - Stimaţi tovarăşi, în cuvântul lui, tovarăşul Pârvulescu a spus că în sală se află echipe de agotatori. Eu declar că suntem toţi agitatori ... (aplauze furtunoase, toată sala în picioare, scandând "Ceauşescu - PCR!!!", Ceauşescu se ridică şi salută sala)
Suntem toţi agitatori pentru că suntem delegaţi la cel mai înalt for al partidului nostru, la Congres...

Ceauşescu ia cuvântul:

- Stimaţi tovarăşi. Nu pentru a răspunde unei provocări am luat cuvântul, ...ci pentru a lămuri Congresul că Constantin Pârvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului şi o bună parte din anii ilegalităţii i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor!

(Sala în picioare, strigă URA!!!, aplaudă, scandează "Ceauşescu, PCR!!!", ""Ceauşescu şi poporul!!!")

- El n-a înţeles niciodată nici partidul, nici poporul şi n-a servit partidul şi poporul nostru!

Voce din Consiliu:

- Aşa este!!!

(Aplauze furtunoase, scandări)
Ceauşescu:

- Pentru că i-a pus lui Macovescu întrebarea ce-a făcut în timpul războiului, ar trebui să-i spunem noi şi el ştie că i s-a pus întrebarea, de ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă! Ştie foarte bine asta!

Voci: - Aşa e! (Aplauze)
Ceauşescu:

- Sângele lui Pătrăşcanu şi a altora se află şi pe mâinile lui Pârvulescu! Şi el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au impus, au apus pentru totdeauna!! (Aplauze furtunoase, sala în picioare etc.)

- Ştie, ştie, se ştie foarte bine că din 60 a fost scos din conducerea partidului ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător, şi sunt documentele partidului în privinţa aceasta!

(Aplauze, sala în picioare, scandări)

- Este, într-adevăr, o dovadă a democraţiei şi a timpurilor noi în partidul nostru, că Pârvulescu poate spune orice provocări, fiindcă el ştie bine că n-a-ndrăznit să ridice niciodată cuvântul şi a tăcut cât oamenii au fost împuşcaţi, vechii activişti de partid, mai vechi decât el în partid şi cu mai multe merite în partid, care au luptat în ţare şi n-au stat ascunşi în străinătate sau în case de frica Siguranţei!!! (Aplauze... „Ceauşescu, PCR!!!”)

- Nu ştiu în numele cui a vorbit Pârvulescu aici. În orice caz, nu în numele comuniştilor români şi al poporului român; al altora, care nu ne iubesc pe noi! (Sala în picioare, aplauze furtunoase, ovaţii. "Ceauşescu, PCR!!!/ Reales")

Strigăte din sală: - "N-are ce căuta în partidul nostru!"; - "Afară!!"; - "Provocator!"

Pârvulescu încearcă să intervină, Ceauşescu face un semn nervos cu mâna - "N-ai cuvântul!"
Ceauşescu:

- Stimaţi tovarăşi, este necesar, tovarăşi, să nu luăm în seamă această provocare. (aplauze, toţi se ridică în picioare, se strigă "Ceauşescu, PCR!!!")

- Însă să tragem o anumită învăţătură din ceea ce am spus, de altfel, în raportul meu, căci sîntem într-o perioadă de luptă revoluţionară. Mai sînt oameni, din păcate, care nu şi-au iubit poporul şi partidul şi care nu iubesc şi nu-l vor iubi niciodată, care au trădat şi vor trăda întotdeauna! (Sala se ridică, aplauze furtunoase, ovaţii).

Relatarea unui fost ofițer de securitate:

"Conform instructajului, ne-am ocupat locul în dispozitivul de protecţie şi pază de la Sala Palatului Republicii Socialiste România pe la orele 08.00. Deja parte din delegaţii la congres veniseră. Locul meu în dispozitivul de securitate era pe rândul întâi, chiar pe primul scaun, socotind de la culoarul de trecere din mijloc. Au început luările de cuvânt ale delegaţilor din întreaga ţară. Preşedintele de şedinţă (nu-mi mai amintesc numele acestuia), invita la microfon cu formula: ,,Dau cuvântul tovarăşului…’’ Invariabil, cu toţii propuneau în funcţie pe Nicolae Ceauşescu. După tipicul cunoscut, la sfârşitul discursului, sala aplauda, ovaţiona, iar eu, bineînţeles, pentru a mă integra adunării, făceam acelaşi lucru. La un moment dat, spre sfârşitul luărilor de cuvânt, cineva s-a ridicat spunând: ,,Tovarăşi, vreau să iau şi eu cuvântul !’’ prin natura îndatoririlor de serviciu cunoşteam pe toţi demnitarii şi mi-am dat imediat seama că era Constantin Pârvulescu, care îmi amintesc că era aşezat pe rândul al doilea din prezidiu, undeva în lateral-stânga faţă de Ceauşescu. După un moment de suspans, conducătorul şedinţei a spus vizibil încurcat ,,Nu se poate, nu v-aţi înscris la cuvânt…’’ În sală era deja rumoare, şuşoteli, vociferări... Cei din prezidiu se întorseseră spre Pârvulescu, unii se priveau contrariaţi. Pârvulescu era deja în picioare, cu intenţia vădită de a-şi părăsi locul pentru a merge la tribună şi a spus liber, fără microfon, dar hotărât, tare: ,,Tovarăşi, dar de ce să nu mai propunem şi altă persoană ca Secretar General ?’’ A făcut câţiva paşi, dar a fost blocat, pur şi simplu se buluciseră acolo, astfel încât nu a putut coborî la microfonul de la tribună. Unii dintre delegaţi s-au ridicat de pe scaune, gesticulau. Nu pot reda ce se striga în sală, dar, în general, agitaţia era în primele rânduri, la delegaţii din Bucureşti, care dezaprobau... Nu puţini însă înlemniseră, ca şi mine, dealtfel. Au urmat câteva zeci de secunde de suspans. Conducătorul şedinţei a rostit la microfon: ,,Dau cuvântul tovarăşului..’’, după care, realizând că nu mai ştie cine urmează, a spus cu voce ezitantă: ,,Tovarăşi, luăm o pauză!’’ Trebuia să iau o decizie. Instinctiv am privit spre şeful meu, colonelul Gheorghe Piroiu, care era situat în lateral-dreapta prezidiului, în picioare, ,,mascat’’ până atunci de perdeaua de la ieşire. Cu un semn edificator din cap şi din priviri parcă mi-a indicat: ,,Să mergem la cei de acolo!’’ Cei care ocupaseră până atunci locurile din prezidiu se ridicaseră şi se îndreptau spre ieşire şi după ce am urcat treptele, am luat-o pe intervalul dintre cele două ,,sectoare’’ de scaune şi am ajuns în sala din spate. La cei peste 80 de ani, ,,moşul’’ avea cam 1,65 m înălţime. Era gârbovit, debusolat, căuta ieşirea, dar era evident că nu ştia unde este. Am trecut oarecum în faţa lui. Poate şi datorită staturii mele înalte, tinereţii, cred că şi-a dat seama că nu sunt delegat la congres, ori chiar mă ştia de ofiţer de securitate. N-am aflat niciodată. În hol unii deja se grupaseră în jurul Ceauşeştilor: Emil Bobu, Manea Mănescu….. Elena Ceauşescu era cea mai pornită, agitată. Aproape că m-am atins cu hainele de grupul lor, făcându-mi loc. Atât am apucat să aud: ,,Uite, Nicule, ai zis să-l ţinem lângă noi şi uite ce face!’’ Pârvulescu şovăia. Nu a încercat să se apropie de cineva. Era descumpănit, probabil pentru că nimeni nu încerca să i se adreseze. Mi-am dat seama că dorea să iasă. Am coborât scările. Cunoşteam bine topografia Sălii Palatului şi am realizat că cea mai apropiată ieşire este spre str. Ion Câmpineanu. Trăgeam cu coada ochiului în spate. Pârvulescu mergea destul de încet, abătut. Căutând să-mi deschid drum, pe câţiva chiar i-am împins. Am observat că unii il recunoşteau şi se holbau fără reţinere, alţii habar nu aveau că tocmai el provocase discuţiile de pe holuri unde deja se formaseră ,,bisericuţe’’. În cele din urmă, pe un drum care parcă nu se mai sfârşea, am ajuns pe treptele de la intrare. Aveam bineînţeles arma asupra mea şi col. Piroiu mi-a ordonat să merg să aduc maşina noastră de serviciu, o Dacie pe care o parcasem spre biserica Creţulescu. Şeful meu a urcat la volan, iar Constantin Pârvulescu în dreapta. Au demarat spre locuinţa ,,răsculatului’’, situată în apropiere, pe Calea Victoriei, la nr.155. După pauză mi-am reluat locul în sală, de această dată mai în spate, întrucât un comandant a socotit că m-am expus destul şi ,,tovarăşa’’ m-a observat ieşind cu el. Categoric, nu mai puteam să stau în primul rând.

Incidentul de la Congresul al XII-lea nu mi-a afectat cariera. Decembrie 1989 m-a găsit în Turcia, însoţindu-l ca aghiotant pe primvice-prim-ministrul Gheorghe Oprea. Vizele de pe paşaportul diplomatic, deşi ar fi trebuit să constituie un alibi mai presus de orice îndoială, abia dacă m-au ajutat să mă disculp de acuzele care mi se aduceau. Fusesem doar securist! Despre col. Piroiu am aflat că s-a stins din viaţă în urmă cu câţiva ani. Nu l-am întrebat dacă şi ce a discutat pe drum cu Constantin Pârvulescu. Ar fi fost extrem de interesant, pentru istorie. Şi astfel, şeful meu a dus cu el în mormânt o posibilă destăinuire "la cald" a celui pe care-l însoţea, atât de utilă pentru istoria noastră, fie şi pentru că curajosul moş se afla sub imperiul abia trecutului incident. Acum, după atâţia ani, consider că atitudinea lui Constantin Pârvulescu a fost una de mare curaj şi de demnitate. Ce păcat că nimeni nu i-a sărit în ajutor! Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungea la microfon, dacă acestuia i se mai raliau şi alţii din prezidiu, din sală ? Din nefericire poziţia sa a rămas singulară. Ba mai mult, pentru ceea ce a făcut, pentru temerarul său demers, socotesc că unii comunişti l-ar fi linşat atunci. Unii erau pământii de-a binelea la faţă. Şi aşa a ieşit de pe scena istoriei o persoană care, probabil, prea târziu a încercat să ia atitudine împotriva totalitarismului."

Trebuie să revăd filmul. Ceea ce reiese foarte clar însă: Ceaușescu și-a dedicat viața crezului comunist, fără doar și poate. Avea un vocabular de partid, redus la câteva sintagme și conexiuni între cuvinte cu impact maxim, iar atunci când nu știa să iasă la liman în vreun dialog, arunca o frază interminabilă, ajungând inevitabil la gestica sa agravată odată cu trecerea anilor. Părea că nu îi ies cuvintele din gură dacă nu dă din mâini. Fără comunism și fără rolul pe care a reușit să și-l atribuie, omul acesta ar fi fost sortit mizeriei. Comunismul nu l-a cizelat, ci i-a oferit un lux pe care nici nu și l-ar fi putut imagina. Fiind primit cu atâta tam-tam la marile curți regale și de către mari președinți ai lumii, fiind aclamat în țară și peste hotare de milioane de oameni, evident că de la un moment dat nu a mai făcut diferența dintre realitate și minciună, cultivând-o cu insistență și mult exercițiu pe aceasta din urmă. Te uiți la film și te gândești la el ca la un geniu negativ. Uneori gândești că conceptul era bun, fir-ar să fie! Doar că a amestecat conceptele cu ego-u său nemăsurat, și-a dezvoltat un cult al propriei personalități ce scăpase de sub orice control. A uitat că e om, s-a crezut zeu.

Și la final - fără gardă de corp, fără consilier personal, fără servitori și lachei și lingăi - s-a trezit pus la colț, un om obosit, îmbătrânit, senil, care absolut nu înțelege ce naiba i se reproșează. Nu era un monstru, era un simplu om bătrân și sacrificat degeaba.

De ce și-a chinuit Ceaușescu poporul? De ce l-a înfometat, înfrigurat, exploatat, ucis, sacrificat? De ciudă că era un popor leneș și nu muncea destul de mult și de repede, astfel încât societatea aceea comunistă și socialistă, la care visa el atunci când gândurile îi migrau pe Tărâmul Utopiei, să fie gata mai repede! 

Concluzia general-valabilă oricărui dictator, indiferent de nația, timpul și dimensiunile lui istorice, rămâne, cel puțin pentru mine, mereu aceeași: monștrii umani de acest gen nu cad pur și simplu din ceruri și nu sunt trimiși din alte lumi pentru a teroriza națiuni și popoare. Un astfel de om, singur, oricât de draconic și manipulant ar fi, ar muri în anonimat dacă nu ar avea susținerea tuturor celorlalți din jurul lui: cei activi, implicați direct și care i se aproprie, pentru a obține avantaje personale și cei pasivi, neimplicați, care devin ”carne de tun”, ”mulți, dar proști” și nimic altceva. Pe de o parte grupuri de oameni, pe de altă parte mase de oameni care, din două direcții, se îndreaptă spre același punct, anume spre personalitatea unui singur individ, săltându-l, creîndu-i, menținîndu-i și promovându-i imaginea către orizonturi ce vor deveni roșii la un moment dat ..... căci vor fi alimentate de sângele lor, spre bunăstarea lui (!)

M-a bulversat și deocamdată doar atât pot comenta. Trebuie revăzut și digerat.

Am început lectura la ”Orizonturi roșii” de Ion Mihai Pacepa, ediția adăugită din 2010.

Filmul nu are absolut nici o legătură vizibilă cu cărți precum aceasta sau ”Vampirul roșu” de Joachim Siegerist. 

aici, despre cum am trait eu evenimentele din decembrie 1989

CARTE: Enervări

În cărțulia intitulată ”Enervări – sau despre bucuria de a trăi în România”, Mirel Bănică și Codruț Constantinescu formulează, parcă în numele meu, chintesența supărărilor mele de 15 ani încoace. Cei doi, cu ani de studenție petrecuți în Elveția, s-au reîntors pe la începutul anilor 2000 în România. Diferența, sau una dintre diferențele dintre ei și mine este faptul că eu m-am întors după patru ani de Germanie, dar aici nu am avut - și nici nu am - absolut nici un partener de discuție care să îmi înțeleagă valul de șocuri și apoi frustrările imense care s-au dezvoltat pe măsură ce mă loveam de prostie, inepție, lene, pretenții și multe, foarte multe imbecilități greu de imaginat. Acum, după 15 ani, o nație întreagă stă și critică și aruncă cu noroi asupra ”celorlalți” ….. cât de hilar poate fi acest lucru?

Întorși în România, fiecare începea de la zero în alt oraș al țării și își scriau zilnic cărți poștale. Mesaje scurte, jurnalistice, cu sevă și informație. Colecția acestora a dat naștere acestei cărțulii pe care o poți numi ”lectură de vacanță”, dar al cărei conținut nu va fi pe deplin înțeles și acceptat decât de cei care au trecut prin fazele trăite de ei (adică să te formezi într-o societate cum este cea germanică, pentru ca apoi să fii oarecum condamnat să trăiești într-una de speța celei românești).

”De ce ne enervăm? Un prim răspuns, destul de facil, dar cât se poate de adevărat: pentru că trăim în România. Aceasta nu înseamnă că nu ne-am fi enervat și dacă am fi trăit în Elveția, Luxemburg, Danemarca sau în oricare altă țară din așa-zisa lume civilizată, occidentală. În mod sigur, intensitatea enervărilor nu ar fi fost asemănătoare cu enervarea românească. Aceasta este suculentă, mustește de culoare locală, miasmele ei se simt de la kilometri buni, odată cu primul ”bă” sau ”bre”, prima înjurătură suculentă din ciclul P & M. Bădărănia ne deranjează foarte mult, o recunoaștem, pentru că nu are cum să fie o valoare de bază într-o societate care se dorește a fi europeană. Bădărănia este o îmbinare letală între nesimțire, violență (verbală și fizică) și kitsch, combinată cu ceva ritmuri de manele. Enervările noastre sunt și destul de focalizate în funcție de domeniile noastre de interes. Ne mișcăm în niște cercuri, fie că vrem, fie că nu vrem, pe care le supunem unei atente observații. Inconștientă, de multe ori. Unul ”înoată” în mediul administrativ autohton, aflat în plin proces de adaptare, schimbae și racordare la marele trend european. Altul trăiește într-o adevărată junglă urbană, unde a fi normal și a avea reacții civice de tip occidental te pot transforma într-un paria, un ciudat, și-ți pot periclita siguranța fizică.

Enervările noastre provin din faptul că, atât conștient, cât și inconștient, comparăm societatea românească cu cele în care am trăit perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Această viață, în ceea ce noi considerăm normalitate, ne-a schimbat percepția și capacitatea de a accepta diversele situații pe care le impune viața în România, pornind de la cele mai banale, ajungând până la cele mai complexe.

(….) Cât de bine și de reconfortant ar fi dacă normalitatea ocidentală s-ar fi instalat în România la fel de rapid precum diversele mari firme multinaționale delocalizate de mondializare!

Codruț Constantinescu

29.12.2005 - Fragmentar

Am citit cu interes, dar cu o bizară detașare, considerațiile tale asupra masteratelor/doctoratelor obținute în străinătate. Știi bine că este vorba despre o temă inepuizabilă și vă rămâne în veci astfel, ca un semn al anormalității acestei țări ai cărei cetățeni suntem (România). De ce detașare? Pentru că în această țară ultimul lucru care contează este o formație bună. La aceasta se mai adaugă și câteva dificultăți personale de adaptare și de comunicare cu semenii noștri, mai ales cu cei care au același pașaport ca și noi. Altfel, cum aș explica faptul că eram mai bine înțeleși și mai stimulați academic de helveți decât de lichelismul românesc ambiant? Observi că am utilizat cu grație pluralul. În fine, schimb subiectul.

Mirel

31.12.2005

Sărbătorile astea de iarnă nu mai au nici un Dumnezeu, nu găsești? Nu mai au nici sare, nici piper, sunt fade. Acesta ar fi unul dintre sensurile propoziției de mai sus. Apoi, secundo, sărbătorile nu-L mai au pe El în centru. Totul se rezumă doar la a consuma. Aberantă și enervantă este combinația de comunism cu consumism. (...) Țara asta e aberantă, ca un sat mizer și părăsit, cu niște orașe comuniste. (...)

Deprimantă este vulgarizarea progresivă, constantă, dar profundă a României. Oamenii vulgari par să ne domine. Cunosc mulți astfel de români ..... Mai vechea mea teorie: în țara asta există două popoare: românii vestii și românii orientali.

Coduț

04.01.2006

(...) Am urmărit fără să veau poluarea vizuală, care este mai puternică decât dorința mea de a mă ascunde de așa-zisele Revelioane de pe televiziunile private. Este uluitor să constați cum s-au combinat prostul-gust și mitocănia cotidiană în lemnoasa hotărâre comunistă de altădată de a dansa cu toții hora la miezul nopții ”dintre ani”. (....) Glume fără nici un haz sau groase, de-ți îngheață saliva, vedete imbecile, decoruri kitsch etc. etc. Revenim la marea noastră obsesie, comparația cu Occidentul: nu spun că acesta nu suferă de aceeași maladie a proștilor propulsați în față pe post de modele, dar măcar acolo sunt la anumite ore și pe anumite canale de televiziune. În România, canalizarea cu vedete s-a spart, curge pe toate străzile, la toate orele, iar noi intrăm cu toții în acest lichid vâscos și urât mirositor. (...)

Mirel

09.01.2006

Conducta divină cu proști s-a fisurat tocmai deasupra României și mai ales a Bucureștiului.

Ai perfectă dreptate în ceea ce privește decădere televiziunilor private. (…)

Codruț

10.01.2006

Vinerea trecută a trebuit ”să-mi ridic un colet de la poștă”, așa cum spun românii. Mai exact, dintr-un oficiu poștal pierdut undeva, prin cartierul periferic Pantelimon, la parterul unui bloc din care cădeau, jupuite, betoanele și tencuiala. ”Vechiul” sediul al Oficiului Poștal, desfășurat pe toată fațada de la parter, era în refacere-distrugere, în dulcele stil românesc, în sensul că în jumătate din spațiu se puteau vedea câțiva saci de ciment și 2-3 muncitori distruși și zgribuliți ce-și fumau țigara matinală printre fulgii de zăpadă. Nu-mi este prea clar dacă fostul oficiul poștal pentru trimiteri-primiri internaționale va fi renovat sau transformat  într-un magazin de lacuri, vopsele și termopane ori haine second-hand. În sfârșit, nu contează, vroiam să-ți spun că poșta internațională pentru trei sectoare ale ”orașului european” numit București fusese transferată (temporat? Definitiv?) într-o încăpere din spate, în ceea ce noi, copiii comuniști, denumeam ”curtea blocului”. Am rămas în așteptare timp de o oră și jumătate într-o cămăruță de 1,8 pe 4 metri, bănuiesc o fostă ghenă de gunoi.

Mulți pensionari care primeau colete din străinătate, de la copii, arzând de nerăbdare să intre în posesia cutiei de carton purtând însemnele Poștei Canadien, în cele mai multe cazuri. Proletari. I-am oprit de douî ori pe unii care doreau să facă o listă de așteptare. Vechile reflexe nu mor niciodată. Plus doamnele de la Poșta Română, care anunțau pe un ton carceral: ”Următorul! Bănică!”. Pachetul era spintecat cu un cuțit bont de vameș, gestul său automat, dar nu lipsit de ritualitate, timpul dat în urmă cu 20 de ani. Trăiască integrarea europeană, care va desființa vama și vameșii din serviciile poștale! Oare?

Adăugat ulterior:  

Nu, intrarea României în UE nu a schimbat nimic. Pachetul de cărți expediat din Elveția în vara 2007 a fost ”controlat” la Poștă de un vameș unsuros, dotat cu un imens pântece de berar profesionist, care a avut tupeul să mă acuze că fac ”trafic de cărți” atunci când și-a dat seama că nu avea motiv de șpagă. Coletul ar fi trebuit să-mi fie livrat acasă, așa cum se procedează normal în țările UE.

Mirel

15 ianuarie 2006

Am găsit această carte poștală pe unul dintre rafturle dulapului de la biroul meu din Casa Albă. Mi-a fost trimisă drept material publicitar de către Delegația Comisiei Europene la București, alături de alte mici prostioare (pixuri, brelocuri, insigne, stegulețe), pe care le-am răspândit care încotro. Erau și două tricouri albastre, pa care, evident, le-am păstrat. Produse în China, de cea mai proastă calitate, albastre, cu steluțele celebre într-o parte, mult mai proaste calitativ decât cele două tricouri culoarea șobolanului de la Dosim, firma de curățătorie pe care am deservit-o cu maximă constanță și loialitate un an și jumătate. Pe astea din urmă le-am păstrat cu sfințenie. Cât de multe lucruri nu se pot spune despre această mesianică Uniune Europeană  cu care suntem bombardați tot timpul! Eu sunt mulțumit, am găsit o pâine destul de albă de mâncat. Sectorul este dinamic și e posibil să ofere perspective și mai bănoase, însă competiția pentru, de exemplu, un post de administrator-lingvist (administrezi, oare, cuvintele?) va fi teribilă, iar eu nu cred că pot fi mai bun decât alte trei-patru sute de tineri români. Iar în această lume trebuie neapărat să miroși a încredere în sine, a orgoliu, să lași impresia că ești competitiv, să ai o atitudine pozitivă, proactivă și foarte optimistă. Adică să fii ușor imbecil.

Codruț

18 ianuarie 2006

Mirel, pe mine țara asta mă calcă pe nervi de zece ani, nu din cauza unui singur motiv, aspect, a unei singure perspective. Este vorba despre o acumulare de motive, de argumente. Nu numai sărăcia mea relativa (comparativ cu cea a altor milioane de concetățeni) mă enervează. Mă deranjează bădărănia constantă, nesimțirea regulată (un cuvânt care și-a pierdut complet semnificațiile sale inițiale, pentru a se limita strict la aspectul erotic  - mi-am adus aminte ce mai hăhăiau ca animalele în călduri elevii mei de la școala profesională, atunci când aveam nesăbuința de a pronunța cuvinte obscene precum a regula, a pune etc.), înjurăturile în averse .... Dar nu numai asta. Uită-te la hainele marii majorități a valahilor. Din 20, doar unul-doi îmbracă o haină de iarnă nouă, cumpărată recent, în ultimii ani. Uneori, mi se pare că seamănă cu nenorociții aceia de leningrădeni asediați de germani, trăgându-și săniile cu cadavrele țepene. Și aceia erau la fel de prost îmbrăcați ca și românii anului 2006. Recunosc, este și vina mea, pentru că aleg mijloacele de transport în comun. Românii cu haine noi călătoresc în mașini scumpe și sunt sigur că se uită cu scârbă la pasta aceasta umană, care se târăște cu sacoșe de unică folosință, gratuite, de pe la hipermarketuri, cu cojoace sau paltoane vechi de 20 de ani, patinând ca proasta pe gheața trotuarelor criminale. În mod sigur, în anotimpul hibernal, România este o țară și mai mizerabilă decât este ea în mod normal. Și mult mai scumpă (la buzunare). De aceea o urăsc constant și-mi pare puțin rău că o fac, dar ....

Codruț

(...)

20 ianuarie 2006

Îți scriu la lumina unei lumânări, atent să nu-mi pârlesc sprâncenele stufoase de cuman (un reflex pe care îl credeam pierdut odată cu 1989). Ei bine, nu, din cauza unei pene de curent pot beneficia iarăși de acest deliciu existențial. Astăzi a trebuit să înfrunt sistemul spitalelor românești. Nu știu dacă ai văzut filmul Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, filmul cel mai la modă și cel mai premiat din istoria cinematografiei românești. Interesant este că tot ceea ce a spus el acolo se verifică și în realitate, pe teren. Nu vreau să fac o arheologie a mucegaiului din spitalele românești, sunt sigur că sunt lucruri pe care dumneata le cunoști la fel de bine ca și mine; aș dori mai degrabă să fac câteva observații despre comportamentul celor care îl populează. Șmecherii de București rămân tot șmecheri - a se vedea cum foiesc tot timpul în jurul medicilor și al asistentelor, vânând instinctiv buzunarele pentru a introduce cu gesturi rapide ceea ce bănuiesc că au extras cu gesturi la fel de rapide; țiganii devin cetățeni mai gravi, mai serioși, mai integrați ca niciodată, pentru că sunt obligați să respecte regulile jocului. Cel mai mult îmi plac țăranii: sunt extrem de fataliști, au pretătit cu ei o mică paporniță-geamantan, cu tot ceea ce le trebuie, au caș, au ouă, au lumânări de pus la cap în caz că .... Doamne ferește! Lasă impresia că pot merge la nuntă sau la morgă, după caz. În fine, deșeurile civilizației urbane: bătrâni singuri în cărucioare consue rapid de infirmieri neglijenți și pe jumătate beți. ”A venit lumina!” - mai ții minte, Codruț, strigătul de bucurie al anilor 80? Termin de scris cartolina.

(Trei zile mai târziu) P.S. Din cauza imbecilității abisale a unei funcționare a Poștei Române care a confundat expeditorul cu destinatarul, această ultimă cartolină a reaterizat în căsuța mea poștală .... Îți dai seama că, la urma urmei, Poșta Română poate schimba un destin? O scrisoare de dragoste care nu mai ajunge la destinatar. O cerere de grațiere care se întoarce în celulă! Dar în zilele noastre cine naiba mai scrie oare scrisori de dragoste de mână? Căcat! - iar sunt banal, iar sunt vulgar fără voie ..... 

Mirel

22 ianuarie 2006

În ultimele două-trei zile, mi-am dat seama când disprețul meu pentru ro. va descrește/scădea, când voi începe (eu, în mod personal) să mă împac cu România (....)

Codruț

23 ianuarie 2006

Codruț, de multă vreme îmi propun să-ți scriu ceva optimist, spumos, lejer. De fiecare dată când sunt cu cartolina în față mă răzgândesc. Orașul acesta, țara aceasta și oamenii care o populează mă dezamăgesc profund, prin superficialitatea lor, incapacitatea de a respecta regulile, incapacitatea de a termina ceea ce au început. De a se gândi la ”ceilalți”, de a empatiza cu cei slabi, uitați, bolnavi, săraci. Până aici nimic nou, numai că am impresia că sunt din ce în ce mai puțini oameni care au puterea de a se indigna, de a spune NU. (...)

Vecinul meu de scară, un rrom înstărit, cu biznis, cu Golf IV, alimentează rezervorul direct din niște bidoare de cinci litri, pe care le ține în casă - să nu înghețe motorina. Numai că aduce mașina cu spatele spre intrarea în scară, acolo unde o și toarnă direct în rezervor. Totul miroase a motorină puturoasă, pe care o iau pe tălpile bocancilor și o transport sus, în locuință. Cred că și această cartolină e infestată de combustibil lichid. Rahat, mi-e atât de lehamite de lipsa asta de civilizație primară, încât nu mai pot să scriu. Nu am chef. Punct.

Mirel

PÂNĂ ATUNCI, INTRAȚI ȘI  A I C I

CARTE: Mănâncă, roagă-te, iubește

Din bestseller-ul lui Elizabeth Gilbert, 
”mănâncă, roagă-te, iubește”

”Și cum tot sunt întinsă pe jos, în rugăciune, rămân așa și mă întorc cu trei ani în urmă, când a început totul, când stăteam exact la fel: în genunchi, pe podea, rugându-mă.

Dar multe erau altfel acum trei ani. Nu eram la Roma, ci în baia de la etaj a imensei case pe care soțul meu și cu mine o cumpăraserăm de puțin timp în suburbiile New York-ului. Era un noiembrie friguros. Ora trei dimineata. Soțul meu dormea în patul nostru. Eu deja mă ascundeam în baie de vreo patruzeci și șapte de nopți și, la fel ca în celelalte astfel de nopți, plângeam. Plângeam cu atâta foc, încât în fața mea se întindea un lac de lacrimi, un adevărat lac al rușinii și fricii și confuziei și durerii în care trăiam.

Nu mai vreau să fiu căsătorită.

Încercam din răsputeri să nu recunosc asta, dar adevărul nu-mi dădea pace.

Nu mai vreau să fiu căsătorită.

 Nu vreau să locuiesc în căsoiul ăsta.

Nu vreau să am un copil.

Numai că ar fi trebuit să-mi doresc un copil. Aveam treizeci și unu de ani. Ca și soțul meu – cu care eram împreună de opt ani și căsătorită de șase -, sperasem că, odată depășită cumpăna celor treizeci de ani, voi dori să mă așez la casa mea și să am copii. Amândoi am crezut că după aceea, sătulă de călătorii, voi fi fericită să am o casă mare, plină de copii și de pleduri lucrate de mână, cu o grădină în curtea din spate și cu o tocană bolborosind cât se poate de liniștitor pe plita din bucătărie. (Faptul că acesta era portretul fidel al mamei care m-a crescut.). Dar, spre disperarea mea, nu-mi doream nimic din toate astea. Dimpotrivă, pe măsură ce sorocul celor TREIZECI de ani plutea deasupra mea ca o condamnare la moarte, mi-am dat seama că nu doream să rămân însărcinată. Am tot așteptat să încep să vreau un copil, dar asta nu s-a întâmplat. Și, credeți-mă, știu ce înseamnă să-ți dorești ceva cu adevărat. Știu foarte bine ce poate face dorința dintr-un om. Dar ea nu apărea. În plus, nu-mi puteam scoate din cap ce-mi spusese odată sora mea, în timp ce-și alăpta primul născut: ”A avea un copil e ca și cum ți-ai face un tatuaj pe față. Înaine să te bagi în așa ceva, trebuie să fii absolut sigură că asta vrei.”

Cum să mai dau înapoi? Toate lucrurile erau la locul lor. Era chiarr anul în care ar fi trebuit să se întâmple. De fapt, încercam de câteva luni să avem un copil. Dar nu se întâmplase nimic – în afara faptului c sufeream de un adevărat sindrom de sarcină falsă, aveam grețuri de dimineață și, pe fond nervos, vomitam tot ce mâncam la micul dejun. Dar în fiecare lună când îmi venea ciclul mă trezeam șoptind singură în baie: Mulțumes, mulțumesc, mulțumesc că mi-ai mai dat o lună de viață….

Încercam să mă conving că așa era normal. Îmi spuneam că toate femeile se simt la fel când încearcă să rămână însărcinate. (”Ambivalentă”, ăsta era cuvântul pe care-l foloseam, evitând o descriere mult mai corectă, și anume ”îngrozită”.). Încercam să mă conving că ceea ce simțeam eu era ceva obișnuit, în pofida tuturor dovezilor că nu era așa – de pildă, întâlnirea cu o cunoștință care tocmai rămăsese însărcinată pentru prima oară, după doi ani de încercări, cheltuind o avere pe tratamente de fertilitate. Era în extaz. Mi-a spus că toată viața își dorise să fie mamă. Mi-a mărturisit că de ani întregi cumpăra pe ascuns haine pentru bebeluși și le ascundea de soțul ei sub pat. I-am văzut bucuria întipărită pe față și am recunoscut-o: era exact aceeași bucurie pe care o radia și fața mea cu o primăvară înainte, când aflasem că revista pentru care lucram urma să mă trimită în delegație în Noua Zeelandă pentru un articol despre încercările de a găsi calamari uriași. Mi-am spus: ”Până când nu voi fi la fel de extaziată de ideea de a avea un copil pe cât am fost de plecarea în Noua Zeelandă, pe urmele calamarilor uriași, nu pot avea un copil.”

Nu mai vreau să fiu căsătorită.

Ziua alungam asemenea gânduri, dar noaptea mă înnebuneau. Ce dezastru! Cum am putut fi atât de nenorocită, încât să clădesc o familie doar pentru a o distruge? Cumpăraserăm casa abia cu un an în urmă. Nu eu am vrut-o? Nu mie îmi plăcuse așa de mult? Atunci de ce bântuiam noapte de noapte, jelindu-mă ca o Medee? Nu eram mândră de tot ce aveam împreună – o casă excelentă în Hudson Valley, un apartament în Manhattan, linii telefonice, prieteni și picnicuri și petreceri, week-end-uri în care hornăream prin supermarketuri din care cumpăram pe credit o droaie de lucruri? N-am fost doar un spectator, am luat parte la crearea acestei vieți, de ce simțeam că nu-mi aparținea? De ce mă simțeam atât de copleșită de datorie, prea obosită să fiu și sprijinul financiar al familiei, și motorul ei social, și cea care plimbă câinele, și menajera, și viitoarea mamă, și – pe apucate – scriitoarea?

Nu mai vreau să fiu căsătorită.

Soțul meu dormea în camera de alături, în patul nostru. Îl iubeam și-l uram în aceeași măsură. Nu puteam să-l trezesc pentru a-I vorbi despre suferința mea – la ce bun? Trecuseră deja luni întregi de când începusem să me destram sub ochii lui, comportându-ma ca o nebună (amândoi eram de acord cu acest cuvânt), și nu făceam decât să-l obosesc. Știam amândoi că era ceva în neregulă cu mine, și el deja începuse să-și piardă răbdarea. Ne certam, plângeam și eram obosiți cum doar cei a căror căsnicie se duce pe apa sâmbetei pot fi. Aveam priviri de fiare încolțite.

Numeroasele motive pentru care nu mai vroiam să fiu soția acestui bărbat sunt prea personale și prea triste pentru a putea fi înșirate aici. Destule țineau de problemele pe care le aveam eu, dar mare parte dintre neînțelegerile noastre I se datorau și lui. Așa cum e și normal. Într-o căsnicie există întotdeauna două persoane, fiecare cu votul ei, cu părerile ei, cu decizii care se bat cap în cap cu ale celuilalt, cu dorințe și limite proprii. Dar nu cred că e cazul să vorbesc despre problemele lui în cartea mea. Și nu cer nimănui să creadă că aș fi în stare sp ofer o versiune obiectivă a poveștii noastre, așa că saga eșecului căsniciei noastre va rămâne nepovestită aici. Nu voi discuta nici motivele pentru care mi-am dorit să fiu în continuare soția lui, nici felul în care știa să fie absolut minunat, nici de ce îl iubeam sau de ce mă căsătorisem cu el, sau motivele pentru care îmi era imposibil să-mi imaginez viața fără el. Nu voi deschide nici unul dintre aceste subiecte. E suficient să spun că în noaptea aia el încă era pentru mine și farul de la țărm, și albatrosul din larg. Singurul lucru mai greu de conceput decât să plec era să rămân. Nu vroiam să distrug pe nimeni și nimic. Tot ce îmi doream era să mă strecor în liniște pe ușa din spate, fără să provoc mare agitație, fără urmări, și s-o țin tot într-o fugă până-n Groenlanda.

Știu, partea asta din povestea mea nu e deloc veselă. Dar o spun aici pentru că în baie era pe cale să se întâmple ceva care avea să schimbe în mod radical cursul vieții mele, cam ca în unul dintre acele evenimente cosmice nebunești în care o planetă zboară în spațiu fără nici un motiv, miezul topit i se deplasează, polii își schimbă poziția, forma îi e complet schimbată și întreaga ei masă își pierde sfericitatea, alungindu-se. Ceva în genul ăsta.

M-am rugat. Asta a fost.

Știți și voi cum e asta – a te ruga.”