Lucrarea “Democrație și totalitarism” a lui Raymond Aron
face parte dintr-o serie de trei lucrări bazate pe lecțiile despre
societatea industrială predate de autor la Sorbona în perioada
1955-1958.
Născut
în 1905 la Paris (decedat în 1983), prieten apropriat cu Jean-Paul
Sartre și Paul Nizan, Raymond Aron a predat de-a lungul timpului la
Universitatea din Köln,
apoi la ”Casa academică” din Berlin și Havre. Activează o perioadă ca
redactor șef al ziarului ”La France libre” de la Londra și apoi devine
jurnalist politic, desfășurând în paralel și o activitate academică
universitară. Printre alte titulaturi, în CV-ul autorului mai figurează
și cele de editorialist la diverse publicații franceze, profesor la
Institutul de Studii Politice din Paris și Școala Națională de
Administrație, titular al catedrei de sociologie a Facultății de Litere
din Paris, director de studii la Școala practică de înalte studii,
profesor la Colegiul Francez.
”Democrație
și totalitarism” însumează un număr de 19 lecții, textele au un stil
foarte abordabil și avantajos, facil, direct, autorul se adresează
direct (persoana I singular), folosește întrebări retorice, explică și
analizează într-o manieră complexă și atrăgătoare. Colecția de texte
prezentată în această lucrare se referă retrospectiv la regimul din
timpul celei de-a IV-a Republici Franceze (sistemul politic cunoscut sub
această denumire) din intervalele de timp iunie 1944-octombrie 1958,
13.10.1946 (adoptarea unei noi Constituții în Franța) - octombrie 1958
(noua Constituție).
Cartea
este structurată în trei secțiuni principale, fiecare cuprinzând un
număr de capitole cu titlul de-sine-stătător, și o a patra secțiune
destinată unor concluzii.
Partea întâi se ocupă de concepte și variabile, abordând înțelesul echivoc al termenului ”politică. De pildă, policy se referă la un program, la o metodă de acțiune referitoare la o problemă a unui individ sau grup, în timp ce politics este domeniul în care se întâlnesc diversele politici (policy, policies).
”Politica desemnează în același timp domeniul și cunoașterea pe care o
avem despre acest domeniu.” Referindu-se la Franța, desigur, autorul
face o afirmație care exprimă un fapt universal valabil: ”N-am putea
trăi într-o democrație – așa cum o practicăm noi în Franța – dacă
cetățenii n-ar avea o conștiință minimă a regulilor potrivit cărora
funcționează regimul.”
Tot
în partea întâi se tratează modul de exercitare a autorității și
alegerea guvernanților, elemente considerate a fi esența politicii. Se
dau definiții, se analizează exemple și nuanțe, se compară opoziția
dintre Tocqueville și Marx legată de abordarea relației dintre economic
și politic.
Se
pune întrebarea, la un moment dat: raportat la om, ce este mai
important? Factorul politic sau cel economic?
Răspunsul și explicația:
Cel politic, pentru că politica privește în mod direct sensul însuși al existenței.
Răspunsul și explicația:
Cel politic, pentru că politica privește în mod direct sensul însuși al existenței.
În
capitolul al doilea din prima parte se face o incursiune care ne
conduce de la gândirea filosofică către sociologia politică, pornindu-se
de la epoca aristoteliană. Și apar două întrebări cel puțin
interesante:
1. Cum se menține un regim?
2. Cum se transformă un regim sau cum poate fi el răsturnat?
Răspunsul
are o tentă filosofică și debutează cu o definiție a ”celui învățat”,
care este acela care trebuie să îi sfătuiască pe oamenii de stat. ”Politica
oferă guvernanților fiecărui regim sfaturi despre cel mai bun mod de
menținere a regimului existent.” Un regim tiranic se va utea menține
prin mijloace detestabile, imorale.
”Politica” lui Aristotel, studiind diverse variante de guvernare, este de fapt un drum spre latura filosofică a problemei: care este cel mai bun regim?
Aristotel
a stabilit trei tipuri fundamentale de regimuri relevante:
monarhia,
oligarhia și
democrația.
Stabilirea acestora este un element universal-valabil, nu doar cetăților grecești. Acest lucru presupune că principiul de bază al oricărei clasificări ar fi numărul celor care dețin puterea suverană.
monarhia,
oligarhia și
democrația.
Stabilirea acestora este un element universal-valabil, nu doar cetăților grecești. Acest lucru presupune că principiul de bază al oricărei clasificări ar fi numărul celor care dețin puterea suverană.
Se
vorbește apoi de clasificarea regimurilor politice făcută de
Montesquieu, care a stabilit și el trei forme distincte: republica,
monarhia și despotismul. Montesquieu păstrează ideea lui Aristotel,
conform căreia natura regimului este dependentă de cei care dețin
puterea suverană.
În aceasă analiză, intervin două variabile:
câți indivizi dețin de fapt puterea?
și
modul de exercitare a autorității.
câți indivizi dețin de fapt puterea?
și
modul de exercitare a autorității.
Hobbes,
un mare autor al tradiției politice, vine cu o întrebare care ar
putea-o înlocui pe cea formulată de Aristotel (”Care este cel mai bun
regim?”): CE trebuie să fie regimul politic pentru a asigura pacea între
oameni?
Sunt
amintiți și citați diverși alți contributori la această tematică:
Spinoza, Pareto, Marx (care subordonează politicul laturii
economico-sociale și avansează un fel de rețetă a ”regimului perfect”).
Dimensiunile
ordinii politice sunt tratate sub titlul al treilea din partea întâi și
procesul de căutare al celui mai bun regim este situat acum în abstract
și universal, desigur cu argumentațiile aferente care descriu realități
istorice, cum ar fi de exemplu aceea legată de sintagma ”suveranitatea
poporului”. Această sintagmă (ca să nu îi spun lozincă) de ”poporul e
suveran” a fost atribuită, de-a lungul istoriei, tuturor regimurilor
(fascist, comunist, capitalist), diferențierea practică constând în
modul de alegere a posesorilor puterii în fapt. Se ajunge la analiza
termenului libertate vs. libertăți.
Conform filosofilor, există două obiective ale oricărei politici:
1. să fie pace în interiorul colectivității
2. să fie apărată colectivitatea în fața altor colectivități.
O
mențiune interesantă la punctul 1: să existe acordul ca statul să
dețină exclusivitatea pentru folosirea forței în sensul menținerii
acestei stări de pace.
Se continuă cu definiții și analize legate de funcțiile ordinii politice moderne, diferențele dintre omul politic și funcționar.
O
analiză interesantă oferă și abordarea partidelor pluraliste vs.
partidul unic. În căutarea unei teorii a regimurilor politice din epoca
contemporană, aici se tratează funcțiile executivă și legislativă
asumate de administrația statului – prin intermediul justiției și
poliției -, respectiv de politică.
Există
deci două elemente distincte, dintre care doar unul este în măsură să
stabilească principala orientare a regimului existent. Elementul de
ordin administrativ este, în linii generale, o constantă care suferă
minore modificări de la un regim la altul. Cel care determină schimbări
majore, răstoarnă situații, stabilește relațiile dintre guvernanți și
guvernați etc. este sistemul politic. Și de aici se pornește la o
analiză a diverselor tipuri de partide, rolul și restricțiile acestora,
implicațiile concurenței dintre partide, statutul concurenței, aspecte
legate de putere și exercitarea acesteia, de legalitate și ilegalitate,
legitimitate, opoziție.
Într-o
democrație de tip occidental se vorbește despre acordul național și
contestare. Acordul național se obține atunci când regimul
conștientizează datoria sa față de menținerea intereselor colective,
fără a desființa dialogul dintre partidele politice (adică contestarea
dintre o serie de grupuri aflate pe poziție de rivalitate).
Societățile
conduse de un regim în care este permis un singur partid politic se
caracterizează printr-un monopol acordat partidului respectiv, care este
recunoscut ca fiind legitim. Singurul legitim, fără concurență sau
opoziție. Și aici se tratează aspecte legate de argumentarea dreptului
la monopol, de inseparabilitatea statului față de partidul unic,
alegeri.
Fiecare
dintre cele două tipuri de regim – pluralist, respectiv monopolist -,
funcționează în baza unui set de principii. Regimul pluralist aplică o
cominație între:
a) respectarea regulilor / a legalității,
b) sensul
compromisului – în sensul acceptării legitimității argumentelor aduse
de ceilalți, scopul sau obiectivul final fiind găsirea de soluții
acceptabile tuturor părților.
Regimul
monopolist funcționează în baza a două elemente, care sunt de fapt
niște sentimente: credința (în regim) și teama (de regim).
”Principala
variabilă” devine însăși termenul de partid. Este posibilă existența
unui regim fără partid, ca o a treia formă de guvernare? Acest lucru ar
presupune depolitizarea celor guvernați. Se analizează ideea ”partidului
perfect”, care pretinde monopolul puterii politice, dar care are o
ideologie cu ambiții mai limitate (cum ar fi partidul fascist).
Ce
este de fapt partidul? Nu este o instituție oficială, ci o realitate
socială în sfera limitată a competiției politice, miza și rezultatul
fiind alegerea celor care guvernează.
O
larga prezentare este dedicată în capitolele următoare anumitor aspecte
legate de partidele/regimurile constituționale-pluraliste (numite în
general democratice): corupția (”este oare coruperea inevitabilă?”),
paradoxismul, slabiciunile etc. Problematica coruperii și a corupției
deschide și partea a treia a volumului de față, unde se analizează
regimul francez luat ca exemplu de regim supus coruperii. Autorul devine
metaforic și cele două parți ale primului capitol se disting conform
acestei metafore: ”(....) regimul constituțional este cel în care, în
pofida a tot ceea ce se întâmplă, bariera supremă este un fir de mătase – firul de mătase al legalității. Dacă firul de mătase al legalității ar fi rupt, în mod inevitabil s-ar profila la orizont tăișul sabiei.”
Și,
conform lui Raymond Aron există trei variante de acțiune a ”tăișului
sabiei”:
revoluția spaniolă,
cea național-socialistă și
cea rusă.
Deși diferite, aceste revoluții au ca element comun o izbucnire datorată preluării puterii în mod violent de către un grup minoritar, dar înarmat de oameni.
revoluția spaniolă,
cea național-socialistă și
cea rusă.
Deși diferite, aceste revoluții au ca element comun o izbucnire datorată preluării puterii în mod violent de către un grup minoritar, dar înarmat de oameni.
Un
loc aparte în economia cărții îl ocupă studiul asupra regimului
comunist (al lui Stalin) și se pune accentul pe o necesitate
indispensabilă: a nu se pierde din vedere cele două mari elemente pe
care le implică o analiză completă, adică ideologia și realitatea.
Urmează
autopsia regimului sovietic și ”amănuntele” tratate de autor în această
lecție sunt captivante, îndeosebi pentru cititorii care au trăit din
plin efectele comunismului și știu exact ce formă iau diferențele dintre
ideologia proclamată și realitatea concretă). O scurtă frază care ar
putea incita la lectura: ”statul este necesar atâta timp cât umanitatea
nu va fi unită.”. Analiza ”delirului stalinist” este în sine fascinantă
și ultimele capitole ale părții a treia tratează separat conceptul de
teroare, cu forme de implementare, existență și aplicare a terorii. Iar
de la teroare la totalitarism și dictatură pasul este foarte mic, frica
fiind instrumentul la care se apelează în primul rând.
Concluzie:
regimul constituțional-pluralist rămâne o formă viabilă de guvernare și
argumentele se regăsesc, prin comparații, analize și teorii, în această
lucrare a lui Raymond Aron.