Acest
text mi-a atras atenția în mod deosebit din cauză că a fost scris în
urmă cu 61 de ani. Din el se pot trage multe concluzii raportate la ceea
ce se întâmplă astăzi în societatea care ne înconjoară (și care este de fapt propriul nostru produs, prin acțiunea, reacția sau pasivitatea fiecărui individ în parte!) și la plângerile și frustrările și nemulțumirile noastre ce par să se umfle pe zi ce
trece, dându-ne – cel puțin unora dintre noi, care ne pierdem timpul cu
analize inutile asupra sensului și direcției vieții – senzația că va
veni și explozia finală. Savurați pur și simplu lectura și mai vorbim
după aceea. Nu începeți analiza pe parcursul primei lecturi, pentru că
vă veți pierde în superficialitatea cu care ne-am obișnuit și pe care
societatea o cultivă cu o insistență distrugătoare.
“Florența, 23 martie 1950
Dragă Fosco,
Am
terminat de citit chiar acum cartea ta despre Tibet. Cunosc mulți
călători care au descris Acoperișul Lumii și căile sale de acces
presărate cu obstacole, munți și deșerturi; dar nici autorii mei
preferați, abatele francez Huc, acum un secol, nici calugărul japonez
Ekai Kawaguchi, în timpuri mai recente, nu au reușit așa cum ai reușit
tu, să mă facă să uit că, în realitate, nu m-am mișcat din casă. Trebuie
să-i amintesc pe Dougthy cu Arabia Pustie, pe Freya Stark cu Valea Asasinilor, pe Mildred Cable cu Deșertul Gobi,
pentru a-i regăsi pe cei care m-au purtat cu ei, cum ai făcut tu, în
timpul lecturii. M-am udat până la oase, am îndurat înghețul, mirosuri
ciudate aproape ca m-au sufocat, m-a cuprins greața din cauza
mâncărurilor exotice, am cunoscut oboseli cumplite, m-am bucurat de
aerul dimineții plin de ozon și, în fine, căldura unei zile de vară mi-a înseninat sufletul. În mod special am fost cu tine acolo sus când stăteai
de vorbă cu tibetanii, fie ei laici sau preoți, mistici, învățați,
teologi, cântăreți, negustori, cerșetori, meșteri și artiști, sau doar
frați ai proletariatului și ascetic, țărani și ciobani. Și așa cum ai
simtit și tu, după ce m-am obișnuit cu veșmintele lor somptuoase, cu
murdăria, cu zdrențele și mirosurile lor urâte, am întâlnit oameni întru
totul asemănători nouă.
Din
punct de vedere cultural, acesta este motivul cel mai serios și profund
al unei călătorii. E atât de greu să depășești convingerea înnăscută –
ce tinde să devină o adevarată axiomă – conform căreia doar noi suntem
ființe umane raționale, și nici un alt străin, chiar occidental fiind,
nu este pe deplin așa. Avem nevoie de un studiu îndelung și animat de o
vie simpatie pentru a ne convinge că există oameni tot atât de buni, de
inteligenți, de autentici, cum – fără îndoială – ne considerăm noi.
Pentru
asta nu trebuie atât să călătorim cât să hoinărim, așa cum ai făcut tu în Tibet; astăzi în schimb tindem tot mai mult să ne lăsăm transportați,
asemeni unor scrisori bine închise în sacii poștali, de trenuri rapide,
sau mai rău, de avioane, văzând puțin și auzind doar zgomotul și șuieratul vehicolului care ne poartă de la o afacere la alta, de la o
plăcere la alta, într-o falsă monotonie creată parcă cu scopul de a ne
face să uităm, sau chiar să suprimăm, nu numai problemele spirituale, ci
orice fel de curiozitate.
Ne
putem aștepta ca arta de a călători, în vechiul înțeles al cuvântului,
să fie aproape cu totul pierdută: și așa ar fi dacă nu ar exista tineri
cărora le place să colinde din vale în vale precum “pelerinii
fermecați”, dormind prin cabane sau sub cerul liber, cu toate simțurile
pregătite pentru a vedea, a privi, a se bucura, a asculta și a învăța.
Ce
bine scrii! Cum reușești să dai tot felul de informații, să transmiți
senzații și să evoci! Ai știut să provoci în mine o duioasă dorință de
dragoste pentru tânăra prințesă din Sikkim; ea a învățat multe lucruri
din Occident, dar în gândul ei poartă mereu Lhasa, nu ca pe un templu al
Graalului, ci ca pe o capitală a modei și a plăcerii, un ciudat Paris
Asiatic. Și întoarcerea ta în zbor din India în Italia, de la Calcutta
la Roma, câte evocări în denumirile locurilor peste care ai trecut!
Odată
distanța umplea de farmec numele țărilor și ale orașelor, evoca
nostalgii – „dahin”, acolo jos! – pentru lucrurile îndepărtate, greu de
ajuns și de obținut, pentru care ți-ar fi trebuit curaj și vitejie,
mijloace și noroc, dar și viclenie, pentru a trece de la fantezie la
realitate. Și timpul dăruit de Shiva – cel care păzește și distruge
lumile – e tot mai neluat în seamă, fiind, acum, aproape abolit de
mijloacele moderne.
Italo
Balbo a coborât din avionul său la Gadames și i-a intrebat pe șeicii
veniți în întâmpinarea lui, în cât timp ajung ei la Tripoli. „Douăzeci și opt de zile”. „Dar eu am ajuns aici în trei ore!” „Atunci ce faci în
restul de douăzeci și opt de zile?” Ei trăiau când călătoreau. El zbura și gata.
În
aceasta constă, poate, una din diferențele esențiale dintre timpurile
de odinioară și cele de astăzi. Pe atunci, omul trăia în orice făcea.
Acum se trăiește în intervalele dintre o acțiune și alta. Viața nu mai
este o condiție independentă și superioară față de multiplele activități în parte.
Asta însă nu-l privește pe un călător ca tine. Dă-mi voie să îți mulțumesc
din nou și să te felicit pentru toate observațiile și sugestiile pe care
mi le-ai dăruit prin această carte.”
Bernard Berenson
Cartea
„Tibetul secret”, de Fosco Maraini, a fost publicată pentru întâia oară în 1951, ca o relatare a călătoriilor întreprinse în Tibet în anii 1937 și 1948, în compania lui Giuseppe Tucci, și în parte a lui Regolo Moise și Piero Mele.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen