”Sunt aici pentru a câștiga” - Chris McCormack_ep.4

Aici, ep. 3
                       Aici, ep. 2
                                              Aici, ep. 1

”Arii celebre” :-) din carte:
”Sunt în joc pentru victorie, nu să-mi fac prieteni

 (....) Dacă există o ”rețetă magică” a succesului meu, dincolo de orice îndoială, aceea este capacitatea mea de a domina mental jocul. (....)

Scopul meu este să-mi fac adversarul să se îndoiască de capacitatea sa de a suferi atunci când vine vorba de unul dintre momentele-cheie ale cursei.

Dacă alerg umăr la umăr cu cineva, acesta s-ar putea gândi: ”Te voi nimici. Îți voi face asta și asta.” Dar dacă i-am trântit în față slăbiciunile înainte de cursă, l-am pus deja pe gânduri. Când se confruntă cu durerea și trebuie să ia decizia dacă să mai îndure și mai multă suferință pentru șansa de a câștiga, e mult mai probabil să gândească: ”Macca are dreptate. Nu sunt foarte bun pe bicicletă. Pierd încă un minut față de el. Of, încă un minut. La naiba!”

(....)

Dovada că strategia mea funcționa a venit la Escape from Alcatraz în 2001. Toți olimpicii australieni erau prezenți, inclusiv Craig Walton. Înaintea cursei am început să le spun oamenilor cum urma să-l bat. (...) În ziua cursei, nu am reușit să performez exact cum mi-aș fi dorit eu pe bicicletă. Mă gândisem că voi fi la doar câteva secunde distanță de Craig, dar m-am trezit că acesta avea un avans de un minut și jumătate. Mi-a luat ceva mai mult să-l prind din urmă pentru că alerga foarte tare. Dar gândindu-mă la celelalte curse în care am alergat cu Craig, mi-am dat seama că de fiecare dată când îl prindeam din urmă, el ceda. De aceea puteam eu să-l bat (...) Deoarece îi spuneam tot timpul că este un alergător slab, era firesc ca el să nu creadă că mă poate bate. (....) Avea un avans de un minut față de mine. Este o secțiune de ieșire și intrare pe nisp. Craig a făcut ocolul și pe când venea înapoi pe partea cealaltă, am țipat la el să-mi spună cât de departe este tipul de pe locul trei. Vroiam să-i creez impresia că o iau ușor. I-am văzut expresia de pe chip. Știa că sunt acolo, era conștient de mine. I-am spus: ”Menține ritmul și te ajung într-un minut, ca să putem termina pe primele două locuri!” (.....) Craig era doar la 9 m înaintea mea și m-am gândit: Te-am prins! Am alergat împreună spre vârf, după care am accelerat, stabilind un ritm infernal. Uitându-mă peste umăr i-am spus: ”Fii tare, prietene! Ai locul trei în buzunar!” Apoi m-am depărtat.

(....) Era clar că Craig avea un blocaj mental față de mine.” 

După ce am ”celebrat” prima sută de km alergați pe anul acesta (în urmă cu două zile), aseară am căzut în tura mea de Marriott-Piața-Muncii-Autogara Militari (am folosit alergarea ca ”mijloc de transport”, având treabă în zona clinicii Victor Babeș). Era aprox. km 7, alergat pe traseu nou, greu de dibuit toate denivelările și, cum asta este, printre altele, și ”Țara lui Dorel”, iar contribuabilii nu se răzvrătesc pe tematica acestei incomensurabile bătăi de joc care se cheamă perpetua distrugere a tot ce înseamnă trotuare, carosabil, asfalt, reparații nefinalizate, caldarâmuri peticite etc. etc. etc. - nu am putut evita total o cădere pe ”un mușuroi din asfalt” rezultat ca urmare a faptului că rădăcinile unui copac chiar aveau nevoie de aer și-și cereau drepturile crescând în pofida condițiilor vitrege .... am căzut în toată splendoarea mea și cu siguranță din cauză că, din nou și din nou, am vrut să-i respect pe ceilalți (!!!), adică am stins frontala, ca să nu mai dau cu lumina ei puternică în ochi la trecători. Ca să nu o dau chiar cu moaca de pământ, m-am lungit pe stânga, uitând că parcă aș fi prea slabă pe la cutia toracică. Și am căzut cu grația unei gazele gnu .... și m-am ales cu o fisură la două costișoare stângi, de nu mă întreba de dureri și ce noapte am avut, bașca ziua de la servici azi și cum nu poți să respiri, să caști, să oftezi, să strănuți, să te așezi/ridici, să ridici o cană etc. După căzătură, am continuat totuși drumul spre casă și cei 11 km rămași i-am parcurs în 65 de minute. 

Deci iaca că acum am serile ”libere” și pe măsură ce înaintez în lectura cărții, încep să mă amuz, încep să analizez și încep să-l plac pe individ. Bine, l-am plăcut de la început, dar încă nu sunt de acord cu abordarea lui. Mi se pare prea agresivă, prea îngâmfată, aroganță fără margini și chiar lipsă de fair-play. De ce? Pentru că, dacă vrei să joci cinstit și să câștige ăl de-i mai bun, atunci luptați-vă pe terenul de joacă, adică pe traseul de concurs, fără să începi cu intimidări verbale înainte. Bravo ție că exploatezi și te joci cu mintea altora, dar o faci doar pentru că ai tupeu, nu pentru că ești mai inteligent și mai sportiv decât ei. Desigur că avem filosofii de viață care nu se întâlnesc. D-aia cei ca el sunt profesioniști, printre altele. E normal să gândească mai războinic și să aibă mize enorme, mai ales la ce premii și avantaje aduce un loc I (!!)
Chestia este că dacă ar crește numărul celor care se comportă ca el, s-ar ajunge la lupte psihologice și fizice fără perdea și lucrurile ar lua-o razna, fiecare aplicând propriul său arbitru. Fragmentul de mai sus este o exemplificare. 
Citiți cartea! E intrigantă, palpitantă, îți dă o neliniște, un soi de alertă, îl iubești și îl urăști pe individ și ești curios ”ce vrăji a mai făcut Samantha”, așa că citești în continuare cu aviditate.

Descrierea IM Hawaii 2004 este grozavă! Deocamdată aici am ajuns. Atletul plin de sânge care a terminat cursa de bicicletă cărând-o în spate, în timp ce Macca se retrăsese, abandonase ....

”Sunt aici pentru a câștiga” - Chris McCormack_ep.1

O altă lectură captivantă de la Editura Preda Publishing este cartea lui Chris ”Macca” McCormack și Tim Vandehey.

Dacă te apuci de citit după ce ai terminat ”O viață fără limite”, a lui Chrissie Wellington, vei fi oarecum șocat încă de la titlu: ”Sunt aici pentru a câștiga” - I am here to win -.

Ca și Chrissie (născută pe 18 februarie 1977 în Marea Britanie), Chris (născut pe 4 aprilie 1973 în Australia) este tot triatlonist de anduranță, multiplu campion mondial în această disciplină. Deci, iată că avem o abordare feminină și una masculină a acelorași evenimente.

Primul impact al primei părți a cărții LUI denotă aroganță. 

În prefața cărții, Mark Alen, campion mondial Ironman (1989-1993, 1995), exprimă unele afirmații care deja îți dau de gândit, după care intri în textul lui McCormack și te convingi că omul chiar este arogant, dincolo de orice performanță sportivă. Și nici nu ascunde această trăsătură a lui.

”Dacă vă imaginați că Macca este doar imaginea creată de presă - obraznic, agresiv verbal sau de-a dreptul lăudăros - înseamnă că nu-l cunoașteți, nu-l înțelegeți și ați ratat valoarea omului care a devenit”.

Abordarea curselor și a adversarilor este, din partea lui Macca, atât de devastator de diferită față de cea a lui Wellington, că aproape ți se pare incredibil.

Câteva spicuri succinte din formulările lui Chris, încă din primele pagini ale cărții:

”Revenirea mea în 2008 a fost percepută ca o simplă formalitate. Era evident pentr toți că îmi voi apăra titlul, însă a fost o cursă importantă pentru mine. Din nefericire, în anul acela am avut o problemă tehnică la bicicletă și conaționalul meu australian, Craig Alexander a câștigat titlul de campion. Atunci când Craig a câștigat din nou în 2009, lumea triatlonului era pregătită deja să desemneze un nou favorit. Frumoasă carieră, Macca, îți mulțumim pentru tot, dar e timpul să faci loc unei noi generații.

A fost un șoc. Eram cel mai realizat triatlonist din lume pe orice distanță, demonstrasem deja că pot câștiga la Kona și terminasem al patrulea în 2009. Cu toate acestea, eram considerat irelevant. Asta demonstrează cât de rapid poți fi înlocuit cu o următoare ”speranță”.

sau:

”Știam că descoperisem ”secretul” câștigării cursei. (.....) Noi le permiteam tipilor ăstora să ne nimicească la maraton, pentru că le făceam jocul. Dar până aici! Eram hotărât să-i fac pe alergători să joace după regulile mele!”

sau:

„Însă eu sunt un atlet profesionist. Ceea ce urmăresc nu este doar să trec linia de sosire și să primesc tricoul de finalizare a cursei și să mă felicite Mike Relly spunându-mi: ”Ești un Ironman!” Sarcina mea de serviciu e simplă: Să câștig cursa. Așa îmi câștig eu existența. Nu voi da niciodată dovadă de lipsă de fair-play, însă voi face tot ce-mi stă în putință, respectând regulile, să-mi asigur un avantaj. Iar dacă asta îi deranjează pe unii amatori, d-au decât să se supere.”

Și tot așa .... o lectură cu adrenalină iritată, sigur!

Oricum, iată câteva .... ”modeste” cifre ale acestui campion:

Antrenament anual:

  1.159 km înot

29.411 km bicicletă 

  4.678 km alergare 

(va urma, inevitabil!!)

”O viață fără limite” - Chrissie Wellington_ep.3

Aici, ep. 1
Aici, ep. 2

Am terminat lectura în aproximativ 12 ore fragmentate pe parcursul a trei zile. Parțial, cu un creion în mână. Am citit în pat, în autobuz, în bucătărie în picioare sau stând în fund pe jos, fiind blocată de un patruped blănos care-mi torcea în brațe. 
Am citit cartea cu durerile specifice ale ”fluturilor din stomac”. 
O carte care descrie un nivel de competitivitate ieșit din comun, după părerea mea. Acțiuni pe care le înțeleg perfect, căci mi-aduc aminte de tinerețea anilor dintre 20 și 35, în cazul meu. O carte care-ți ridică nivelul de adrenalină. Cu multe spuse și multe nespuse....
O carte care ”mi-a căzut” în mâine taman în anul în care planific un prim eveniment marca IRONMAN și care deja îmi dă fiori pe peste tot .... Am achitat taxa în toamnă, acum mai rămâne să reușesc să strâng banii pentru cazare și transport. Cazarea trebuie să o achit în aprilie. Este obiectivul meu suprem pe 2014 - pe plan sportiv -, după triatlonul pe distanță de ironman din iunie, de la Oradea (unde nu mai merg doar pentru a-l termina, ci pentru a-l termina cu un timp mai decent, care să mă suprindă chiar și pe mine!)

O carte inspirațională, o carte motivațională, care poate deveni și destul de frustrantă (cum că, de exemplu, ai descoperit prea târziu acest sport sau că nu ai bani să ajungi și la concursuri de alt nivel, din lumea asta).

***

Citate din carte:

”Oricât de minunat te-ai simți după o cursă, trebuie să iei în considerare prin ce a trecut corpul tău și să respecți un interval adecvat de odihnă, chiar dacă te simți pregătit să o iei de la capăt în câteva zile. Mai bine să exagerezi cu precauțiile, decât să nu fii deloc. De obicei, te umfli după un Ironman. Totul se umflă și se dilată din cauza retenției de fluide. Cvadricepșii se contopesc cu genunchii, care se contopesc cu pulpele, care se contopesc cu picioarele. Efectul acesta nu persistă mai mult de câteva zile și ești tentat să crezi că ți-ai revenit după asta, dar în timpul unui Ironman au loc numeroase schimbări insezizabile în organismul tău. E nevoie de mai mult timp să vă reveniți în urma acestora și s-ar putea să nu vă dați seama dacă procesul s-a terminat sau nu. De asemenea, epuizarea din punct de vedere psihic - presiunea dinainte, nervii, puterea voinței necesară în timpul cursei și euforia de la sosire - nu ar trebui să fie subestimată. Aceste curse  îți cer al naibii de multe sacrificii, în diferite moduri, unele nefiind atât de evidente.”

Vezi și aici câteva informații.

”Niciodată nu merg într-o cursă așteptând să câștig, dar merg într-adevăr așteptând să lupt.”

Dacă începi o cursă ale cărei șanse să o termini sunt pe jumătate, din cauze faptului că nu te simți bine, abandonul de la sfertul sau jumătatea ei reprezintă ”o lovitură dată minții” tale. După care, revenirea ca urmare a efortului depus, va dura mult mai mult.

”Ironmanul inspiră ca nici un alt sport. Transformă viețile celor care și-l asumă, iar cei care și-l asumă transformă, la rândul lor, viețile altora prin eroismul faptelor lor. Linia de sosire la un Ironman este un loc scăldat în zâmbete și lacrimi. Emoțiile evocate la finalul unei curse cu o lungime atât de mare ajută comunitatea noastră să fie atât de unită.”

”Pentru noi, profesioniștii, Ironmanul este meseria noastră. Una dintre frumusețile sportului nostru este că noi, profesioniștii, putem concura pe aeeași scenă cu amatorii, împărțind zâmbete, grimase, urcușuri, coborâșuri, lacrimi și bucurie, uniți de același obiectiv - să trecem venerata linie de sosire. Ne întrecem împreună, suferim împreună și sărbătorim împreună.

Mulți dintre acești sportivi m-au contactat să-mi spună că realizările mele le-au oferit curaj în călătoria vieții lor. Trebuie să știți însă că nu este un proces cu un singur sens. Pentru că persoanele care practică sport de plăcere sunt cele care mă inspiră în vremuri dificile, eroii de zi cu zi care jonglează antrenamentul cu un job full-time, o familie și alte angajamente.”
Spre final, sentimentul de împlinire și însăși viața ei se împlinesc prin găsirea LUI - partenerul de viață. Îmi place că o femeie atât de independentă, obsedată de perfecțiune și performanță, fără timp pentru sine și pentru alții, cu o ambiție aproape imposibil de gândit că există, a găsit și în viața particulară componenta care să i se potrivească, care s-o accepte și s-o iubească așa cum este, care s-o aștepte la start, care s-o încurajeze, cu care - din fericire -,să se și antreneze uneori .... 
Per total, pare o poveste greu de crezut că există în viața reală, dar cum viața bate orice film .....

”O viață fără limite” - Chrissie Wellington_ep.2

Aici, episodul 1

Pe măsură ce am înaintat în lectură - am început ieri și acum sunt la pagina 117 -, au început problemele de stomac. Eu de regulă scriu, nicidecum nu citesc autobiografiile altora. Nu am răbdare. Cu atât mai mult nu aș citi autobiografia cuiva care pare să aibă tangență cu ”hobby”-urile mele, tocmai pentru a încerca să evit creșterea nivelului de frustrare, care oricum a depășit ”cotele apelor Dunării”.

Durerea de stomac se datorează încordării și freneziei cu care parcurg această lectură. Sunt atât de multe idei și afirmații ale autoarei care-mi confirmă că nu sunt ”singura nebună” .... - legate de cum ajuți pe cineva, de cum te poți implica sau nu atunci când călătorești în zone sărace, de cum e cu voința, cu echipamentul, cu banii, cum e cu toată politica și tot bla-bla-ul ăsta european despre ”cum te fâțâi prin hoteluri de 5 și 6 stele prin toată lumea, pe motiv că ajuți lumea a treia” și alte chestii (”- Cum e posibil? ne-am întrebat una pe alta. Am zburat la clasa business (martie 2004, din Marea Britanie în Coreea de Sud, Insula Jeju, unde Consiliul de Administrație al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu ținea o întrunire), servim gustări, bem șampanie, stăm la un hotel de cinci stele, cu vulcani artificiali care erup lângă noi și participăm la o conferință despre eradicarea sărăciei și furnizarea apei și serviciilor de salubritate pentru milioane de oameni lipsiți de aceste binefaceri.”). Îmi place la nebunie că cel puțin până la acest moment al lecturii nu am citit nici măcar o frază prin care să se aduleze/promoveze echipamentul musai sau marca/brandul X .... Chrissie Wellington pune chiar accent pe a NU avea bani pentru o bicicletă performantă, pe a alerga fără ceas și GPS, a nu avea nu știu ce tricou tehnic sau șoșoni minune!! Desigur, că există o singură Chrissie Wellington, cu un talent nativ atât de debordant în ale performanței, cu o voință și un volum de muncă atât de asiduu ..... - totul rămâne discutabil -.
Am renunțat azi să alerg spre birou sau să pedalez, din dorința de a sta 35-40 de minute jos, în autobuz, și de a continua lectura începută ieri. Și nu oricum, ci făcând notițe și semne pe margine. După orele de birou, oricum nu mă simțeam bine, așa că ”am dat cu capu-n ușă” și m-am agățat disperată de autobuz, făcându-mă comodă, cu cartea-n mână.

Am fost la un pas să uit să cobor și când mi-am dat seama am pus cartea, la repezeală, pe deasupra rucsacului, într-o chestie atașată care este destinată de fapt depozitării căștii de ciclism. Am luat-o prin spatele blocurilor, e un drum de vreo 300 de m. Duc de ceva luni muncă de lămurire cu maidanezii bine hrăniți și extrem de vigilenți, așa că acum îmi permit să merg pe-aici fără să risc a mi se mai distruge un rucsac printre colții lor! După ce trecusem de ”zona pericoloso sporgiersi”, se apucă ăl mai brun și mai fioros să latre și simțeam cum sonorul se apropie amenințător de mine. Mă alerga. M-am oprit, m-am întors și l-am întrebat ștrengărește care-i baiul. Posibil că mi-a recunoscut vocea, este instrumentul meu cel mai des folosit în această conviețuire chinuită cu maidanezii noștri (apropos, am auzit azi la birou o frântură dintr-o discuție care m-a înspăimântat și m-a înfuriat infinit pe interior: o colegă, posesoare de câine mascul, foarte împotriva castrării câinilor cu stăpân, se exprima cu o naturalețe incredibilă: ”Să castreze femelele, că doar ele fac puii, nu?!” Wow!!! Ea fiind femeie, doi copii ..... Wow!!!! Incredibil ..... Ca bărbații ăia care-și bat nevasta sau prietena când află că aceasta e însărcinată, în timp ce el refuză să folosească condom, ca să-i fie lui perfect, că ea oricum nu contează .... Sau ca unele mame de băieți care-și educă pușlamalele pe ideea că fetele sunt instrumente de distracție, important este ca ”băiatul mamei să fie satisfăcut”! Cred că nu voi uita cât voi trăi acest fragment dintr-o discuție purtată undeva într-un birou de oameni cu pretenții intelectuale mult peste medie.), și s-a retras spășit.

Cu o frenezie greu descriptibilă am ajuns în casă, am dat rucsacul jos ...... și cartea nu mai era! Am luat cheile, am încuiat și mi-am dat duhul alergând pe traseu, poate-poate am noroc ..... Am găsit-o undeva la jumătatea distanței, la locul unde mă oprisem, căzuse pe drum și stătea acolo, strâmbă și stingheră ... am luat-o și am zbughit-o fericită înapoi. M-am făcut comodă și de trei ore citesc și recitesc pasaje și vizualizez peisaje și locuri pe unde am trecut și eu, dar în alte condiții - Kathmandu, potecile înalte ale Himalayei, parte din Podișul Tibetan - ....

Titlul cărții, ”O viață fără limite”, este, cu siguranță, unul dintre titlurile foarte potrivite. M-am oprit acum ca să iau un răgaz, căci mă simt extenuată, de parcă am fost cu autoarea prin parte din încercările ei. Clar, o carte impresionantă, chiar dacă am vaga bănuială că anumite aspecte sunt puțin exagerate. Aici, două pagini-mesaj pentru foarte mulți, cărora le recomand din suflet lectura integrală a cărții:

”Viața unui triatlonist

Dintre toate părțile corpului pe care le antrenăm în această goană neiertătoare a noastră, niciuna nu este mai importantă decât capul.

Există o cultură în triatlon pentru jurnalele de bord și pentru date, o adevărată obsesie pentru cât de departe și cât de repede am mers în ultima sesiune. 

Sunt persoane care cred că dacă jurnalul de bord este în ordine, atunci așa trebuie să fie și pregătirea lor.

Apoi ajung la kilometrul 30 din maraton, cu trupurile chinuite de dureri și de oboseală și disperă că mai sunt încă 12 km de parcurs. Atunci sunt în pericol să cedeze și, cu siguranță, să încetinească. Atunci au cea mai mare nevoie de o minte care este la fel de tocită și la fel de puternică precum posteriorul lor. Cei mai buni antrenori o să vă spună același lucru. Mai mult sau mai puțin, este primul lucru pe care mi l-a spus Brett (antrenorul lui Chrissie) când m-am dus să mă evalueze, chiar dacă observația sa că va trebuie să-mi taie capul a fost un mod oarecum neconvențional de a-mi spune că am de lucrat la acest aspect. Când am trecut la profesioniști eram irascibilă și obsesivă, repezindu-mă la toate ca un elefant într-un magazin de porțelanuri.

”Antrenamentul l-ai înțeles”, îmi spusese Brett într-unul dintre acele e-mailuri. ”Mersul pe jos în ținutul idioților încă nu. Treci peste asta în același fel la îmbunătățirea unui defect sportiv: recunoscându-l și antrenându-l. Viața nu-i altceva decât un obicei. Treci la treabă.”

La  început părea descurajant. ”Dar nu mă pot relaxa” - am vrut să spun. ”Nu pot încetini. Nu pot să nu mai fiu Muppet. Așa sunt eu!”

Aceste proteste însă nu sunt diferite de a spune: ”Dar eu nu pot ridica acea greutate, nu pot alerga atât de repede, nu pot finaliza un Ironman.”

Poate că nu ești capabil chiar acum, dar cu o stare de spirit pozitivă și dorință de a lucra, orice este posibil. Rămânând pozitiv este într-adevăr una dintre cele mai prețioase calități ale oricărui atlet. Asta, precum și abilitatea de a rămâne concentrat și disciplinat. 

Sfatul meu este să-ți dezvolți o arhivă a minții plină cu imagini și gânduri pozitive - familie, prieteni, succese anterioare, locuri preferate, o porție mare de cartofi. 

Trebuie să o construiești ca pe orice colecție și în curând vei avea o serie de gânduri asupra cărora să meditezi atunci când corpul și sufletul vor striga după ușurare.

Există o mulțime de activități repetitive în viața unui sportiv, în special în Ironman, și trebuie să înveți să accepți asta. Cel mai bun mod de a-ți îmbunătăți capacitatea de a îndura plictiseala este chiar să înduri plictiseala. Petrece timp antrenându-te singur și provoacă-ți mintea să rămână concentrată. Aveam o cameră în Leysin (locul de cantonament din momentul trecerii la profesioniști, în Elveția) pe care am numit-o temniță, unde era banda de alergare. Era lipsită de aer, fără ferestre și atât de mică încât dacă-ți întindeai brațele puteai atinge oricare dintre pereți. Mirosea a sudoare și a lacrimi de la antrenamentele anterioare. Radioul era stricat. Brett obișnuia să trimită sportivi acolo jos să facă sesiuni. I-a pus pe unii, cum ar fi Hillary Biscay și Bella Comerford, să alerge maratoane întregi acolo. Hillary odată și-a uitat iPodul și a trebuit să facă totul fără nicio stimulare. Acum, nu recomand neapărat să încercați acasă așa ceva, oameni buni. Brett alegea în cunoștință de cauză anumite ședințe pentru fiecare dintre sportivii săi. Dar acest lucru vă oferă o introspecție în tipurile de tehnici cu care vă puteți antrena mintea, precum și corpul.”

etc. etc. etc.  - citiți cartea :-)

Aici, ep. 3 - pasajele care mi-au atras cel mai mult atenția, indiferent că exprimă lucruri cunoscute mai mult sau mai puțin

”O viață fără limite” - Chrissie Wellington_ep. 1

Cartea lui Chrissie Wellington – ”A Life Without Limits” - este scrisă într-o manieră alertă. Concisă. Respiră eficiență. Respiră optimism. Optimismul celui care cunoaște gustul victoriei dorite, căutate, muncite, dobândite. Și un entuziasm infinit.
”A Life Without Limits” - a book by Chrissie Wellington - was written in an alert manner. You taste the feeling of ”quick” and ”fast”. It is concise. It is efficient. It means buoyancy, optimism. It is that kind of optimism of a person who knows the taste of desired, searched, worked out and acquired victory.
Respiră obsesia de control și tendința spre perfecțiune de care chiar autoarea ”se plânge” că ar suferi de mic copil. O lectură care mie mi-a plăcut. Coerentă, începe cu A și continuă prin toate literele alfabetului, până la V = victorie.
You read about the obsession for all-around-control and the sense of perfection. It is a good lecture. A coherent content which starts with A and goes on through all letters of the alphabet up to the final V = Victory.
Vorbește despre părinți, educație, școli, bulimie, explorare interioară, Asia și redefinirea de sine, dorințe, obsesii, prieteni și prietenii, modele de urmat, proiecte. Descrie succint modificările prin care a trecut pe parcursul anilor. Vorbește despre pasiunea pentru sport. Despre profesori. Despre băutură, principii, verticalitate, descoperiri și redescoperiri, căutări, trasee, încercări.
Chrissie talks about parents, education, schools, bulimia, inner exploration, Asia and the own redefining, obsessions, friends and friendships, followed models, projects. She briefly describes the changes she went through over the years. She talks about passion for sport. About teachers. About drinking, principles, verticality, discoveries and rediscoveries, searches, trails, trials.

*

”Dacă iubești sportul, Australia este un loc minunat în care să trăiești.” – această frază a venit ca o confirmare la aversiunea pe care o simt eu față de București, unul dintre cele mai neprietenoase locuri unde poate trăi un iubitor de sport în aer liber. Chrissie confirmă și ea, printre rânduri, faptul că locul și contextul sunt definitorii în devenirea individuală.
”If you love doing sport, Australia is a wonderful place to live.” - this statement came as a confirmation of the aversion I feel on a daily basis living in Bucharest, one of the most unfriendly places to live for someone passionate into outdoor sporty activities. Between the lines, Chrissie confirms too, several times, that place and context are crucial during the complex process of individual formation.
Prima ei cursă oficială a fost o alergare de 14 k, în Australia, unde trăia la momentul respectiv (august 2000). Just for fun, doar pentru a încerca să vadă dacă poate termina o asemenea distanță! ”Cuprinsă de inspirație, după cursă am început să alerg de-a lungul plajei și pe coasta falezei, cu toate că, pe atunci, pentru mine o alergare lungă însemna una de o jumătate de oră.”
Her first official run was a race of 14 k in Australia, were she was living at that moment (August 2000). Just for fun, just for trying to see if she is able to finish the distance! After the race she felt inspired and started to regularly run along the beach and the coast. It was the time as "the long run" meant for her to run no longer than 30 minutes! 

*

”În Asia, am călătorit prin Indonezia (....), Malaiezia, Thailanda, Laos (....). În Laos am devenit vegetariană. Guițatul porcilor în timp ce erau măcelăriți în fața noastră, pentru a fi puși la grătar, m-a convins să renunț la carne”.  

*

”M-am întors din Asia (….) cu un stil sănătos de alimentație și foarte entuziasmată de reluarea vieții academice.”

Obsedată să nu piardă din nou controlul asupra propriei greutăți corporale și neputând să facă față nici celei mai mici aluzii care ar fi vizat aspectul ei fizic, Chrissie declară: ”am început să alerg ca o nebună. Făcusem o obsesie din asta. În adidașii mei ponosiți și în haine de alergat la mâna a doua, tăiam ceața din Victoria Park la 6 dimineața.”
Curând, granița dintre o alimentație sănătoasă și anorexie a fost depășită. ”În fiecare zi încercam să mănânc un pic mai puțin decât în ziua precedentă.”
Și descrie detalii incredibile despre ceea ce devenise în 2001 ..... fără măsele, fără păr, insomniacă, fără ciclu etc. Norocul ei au fost părinții și fratele ei, care au intervenit. Și o fotografie. A priceput, în cele din urmă, că trebuie să fie mai tolerantă cu ceea ce denumea ea ”propriile slăbiciuni.”
”Am o părere falsă despre ceea ce înseamnă o slăbiciune. Dacă pierd o cursă, înseamnă o slăbiciune. Dacă am o zi slabă la antrenament, e slăbiciune. Pentru mine, orice lucru sau orice acțiune care nu atinge perfecțiunea este dovada unei slăbiciuni.”

* 

aici, partea a II-a

CARTE: Lucrez într-o casă de nebuni

O lectură spumoasă și incitantă în care - pun pariu - aproape toți ne regăsim parțial, indiferent de pe ce parte a taberei! 

Autorul nu este un american de data aceasta și surpriza e poate cu atât mai mare pentru publicul român cu cât acesta este .... un german care scrie despre realitatea din firmele germane! Delirant, nu?

”Corporatistă” datorită contextului și, pe vremuri, chiar crezând cu tărie în cultura unei corporații - aș crede și acum, dacă nu aș fi fost martora, pe parcursul ultimilor să zicem mai puțin de zece ani, a felului cum totul este denaturat și demagogizat, ”românizarea” oricărui concept străin atingând cote inimaginabile și greu de suportat din interior -, cartea a fost pentru mine o lectură relaxantă, care doar mi-a confirmat realități pe care le-am trăit, le trăiesc și le știu.

După aproape 20 de ani de muncă în diverse corporații de filieră germană, concluzia la care am ajuns astăzi este atât de amară, încât mi-e și teamă să o exprim, de teamă să nu se străpezească mediul virtual! Pentru că trăim într-o lume nebună-nebună, în care falsa implicare, non-valoarea și agitația, pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă și ineficientă, sunt criterii de promovare într-o lume bolnavă, în timp ce oameni citiți și multilaterali, autodidacți, experimentați, considerați a avea valori demodate, considerați fraieri atunci când își depășesc în mod constructiv pentru companie atribuțiile, sunt lăsați la o parte și ignorați ostentativ din diverse scheme de ”recunoaștere a rolului lor în activitatea generică a firmei și în bunul mers al lucrurilor” și de promovare ierarhică sau acordare măcar de anumite șanse în economia internă a companiei.

Martin Wehrle scrie despre ”așa-zisa normalitate a muncii la birou” și cartea merită citită fie doar și ca element de consolare cum că ”nu doar la noi se întâmplă”. Este un adevăr universal valabil la nivel mondial (sic!)

Așadar, ”pregătește-te pentru o carte nebunească, plină de relatări palpitante din corporații. Unele întâmplări sunt atât de prostești, încât îți vine să plângi. Altele, sunt atât de stupide, că te apucă râsul. Dar cel mai interesant este că pe fiecare pagină a acestei cărți ai putea să dai peste o mai veche cunoștință de-a ta: compania la care lucrezi.”

**

La final de lectură, ai putea să pui deoparte o colecție frumușică de principii și, ca să aveți idee despre ce e vorba, iată câteva dintre ele:

1. Un angajat nou crede că va deveni parte a companiei. De fapt, compania devine o parte a sa.  

2. Oamenii care o iau razna, ajung la ospiciu. Angajații care o iau razna, lucrează deja într-unul.  

3. Nu șeful este cel care se adaptează la realitate, ci realitatea se adaptează la nevoile șefului. 

4. La angajare, sunt preferați candidații care seamănă atât d bine cu cei din actuala echipă, încât nici măcar nu ar mai fi nevoie de ei. În schimb, poți avea certitudinea că nu vor aduce un suflu nou.

5. Activitatea din cmpanie este la fel ca spectacolul tăierii n două a unei femei la circ: ca să ai succes, nu trebuie să o faci cu adevărat, ci doar să-i convingi pe ceilalți că ai făcut-o.

6. Nu este adevărat că firmele ar avea ceva împotriva cursurilor de perfecționare - ele au ceva doar împotriva cursurilor pentru care trebuie să plătească și a celor care se desfășoară în timpul programului de lucru.

Și lista e destul de lungă.

Cartea abundă în cazuri concrete, de fapt așa și este structurată și la finalul descrierii contextului se lasă cu câte ”un principiu”.

Exemplu de caz concret:

”Cum mi-a adus maratonul un nou job

  Aplicasem pentru un job, fără să-mi fac prea mari speranțe. Era o firmă de catering care căuta un contabil ”cu experiență”. Experiența mea se rezuma la 14 luni de lucru. De aceea, am fost surprinsă când m-au invitat la interviu.

 Am stat de vorbă cu managerul firmei, un bărbat deșirat, de vreo 40+ ani, căruia i-am descris parcursul meu profesional. După vreun sfert de oră, a schimbat subiectul: ”În CV-ul dv. scrie că ați alergat un maraton. Pot să vă întreb care a fost cel mai bun timp pe care l-ați obținut?” Când am răspuns ”3h40min”, chipul lui s-a luminat. Mi-a povestit că firma are o echipă cu care participă la maratoane. Apoi a început o conversație pe această temă, ca între cunoscători.

  Of! Așa a trecut tot timpul pe car îl aveam la dispoziție, iar eu nici nu apucasem să-i explic ce știu să fac. Pe drumul spre casă am fost teribil de supărată pe mine însămi. Vorbisem în continuu despre alergare, dar aproape deloc despre experiența pe care o aveam pentru acel job. Mă alesesem cu o discuție plăcută și atât. Eram convinsă că mi-am irosit orice șansă.

  După două zile am primit un telefon de la manager. Mă aștepta la firmă să semnez contractul de angajare. Nici măcar nu mai era nevoie de un al doile interviu. Iar cea mai importantă sarcină de serviciu, în prima mea săptămână la noul loc de muncă a fost antrenamentul pentru maraton, după încheierea programului.

   Între timp, am înțeles de ce lucrurile s-au petrecut așa. Șeful meu, el însuși un alergător pasionat de maraton, preferă persoanele cărora le place să alerge. Nu numai la angajare, ci și când se pune problema unei promovări. Chiar și atunci când alege colegii cu care discută mai mult decât strictul necesar la serviciu. Norocul meu! Și ghinionul celor care nu s-au apucat de alergare.

Karsten Mingers, contabil”

*

”Mascarada Action

Economistul Lars Oppel, angajat la o companie de leasing, își lovea ritmic tâmpla cu arătătorul: ”Compania noastră este ca un mușuroi de furnici. Toată lumea aleargă în toate direcțiile. În continuu se aleargă, se vorbește, se trimit e-mailuri. Și știți de ce? Doar pentru a distrage atenția de la faptul că, în realitate, nu se întâmplă nimic!”

”Puteți să-mi dați un exemplu?” - l-am întrebat.

”La noi este o prostie să rezolvi o sarcină, așa, pur și simplu. Sau, și mai grav, să o rezolvi repede și în liniște, fără să atragi atenția.”

”Și care ar fi varianta inteligentă?”

”Să faci cât mai mult zgomot! Dacă vrei să fii apreciat, trebuie să declanșezi un torent! Bați toba până aduni o echipă de proiect,  îi dai un nume cât mai sonor, la fiecare trei zile organizezi câte o ședință și inviți și câțiva experți. Costă o grămadă de bani, dar fac impresie. La final, ești celebrat ca un erou de film de acțiune.”

”Oare nu exagerați un pic?”

”Deloc. Ba dimpotrivă. De curând, un coleg a solicitat sprijinul unui doctorand de la universitate și a reușit să transforme o sarcină banală în subiectul unei lucrări de doctorat. Ce aberație! De fapt, tot ce avea de făcut era să optimizeze logistic flota noastră de camioane. Un lucru pe care l-ar fi putut rezolva într-o săptămână. Acum va dura ani de zile, până când doctorandul își va termina studiul. Iar colegul meu a mai fost și lăudat pentru asta de către cei din conducere. Au dat și un comunicat, că această cooperare între economie și știință reprezintă un pas spre viitor. Au făcut și un comunicat de presă pentru ziarul local.”

”Un mod inteligent de a-și face reclamă.”

”Așa o fi. Dar în interiorul companiei, toată lumea își dă importanță și nimeni nu rezolvă mai nimic. De exemplu, directorul administrativ a avut, de curând, o idee: meeting-uri cu speed-dating, pentru consiliere colegială. Acum, fiecare șef de departament trebuie să meargă la ședințe cu o problemă bine definită. Participanții se așează pe două rânduri de scaune, ca la petrecerile aniversare ale copiilor. Și fiecare îi povestește celui de lângă el problema pe care o are.”

”Și pe urmă?”

”În minutul următor, celălalt trebuie să propună soluții. Apoi jocul se repetă, cu rolurile schimbate. Pe urmă, se mută pe scaunul următor și repetă toată povestea cu un alt coleg.”

”Sună cât se poate de inovator. Este o modalitate de a profita într-un mod util de cunoștințele tuturor managerilor de departament.”

”Aiurea. Am văzut cât s-a chinut șeful meu să inventeze o problemă pentru discuția asta. Vă dați seama că problemele reale le păstrează pentru el, ca să nu-și pericliteze poziția. Oricum nu ar găsi soluțiile pentru ele în monologurile de un minut ale unor oameni care nu știu nimic despre meseria noastră.”

”Și atunci de ce credeți că se organizează aceste speed-datings?”

”Ca să se întâmple ceva în firmă!! Ca managementul să poată comunica glorios la raportări: uitați ce inovații facem noi! Ne străduim. Suntem curajoși. Astfel, le distrag atenția acționarilor de la faptul că rămânem din ce în cem mai mult în urma concurenței, care este lider de piață.”

etc, etc, etc.

CARTE: Legea Succesului by Napoleon Hill

14 oct 2011

Vă întrebați vreodată ce faceți greșit în viață? E imposibil să nu faceți ceva ”greșit”, chiar și așa, fără să ne raportăm la un ”corect”. 

Sau, privind retrospectiv peste umăr, v-ați întrebat vreodată de ce viața voastră a mers pe cursul respectiv și nu pe altul? Sau cum ar fi fost viața voastră dacă:

- ați fi avut alți părinți?

- ați fi fost născut în alt oraș, în altă țară, pe alt continent?

- nu l-ați fi întâlnit, la un moment dat, pe X sau Y?

- nu ați fi luat decizia X sau Z?

- ați fi fost femeie, nu bărbat, respectiv bărbat, nu femeie?

- ați fi făcut/sau nu compromisul Y?

- ați fi făcut pasul X?

- nu ați fi avut accidentul cutare?

Vă gândiți vreodată că toate lucrurile care vi se întâmplă au un sens anume? Că totul, după ce se întâmplă și este analizat, pare a fi fost prestabilit într-o logică desăvârșită?

Aveți și ați avut, cu siguranță, o serie întreagă de dorințe în viața asta. Unele mai accentuate, altele mai vagi. Pe unele le conturați foarte exact, pe altele doar le ghiceați în ceața unui sentiment de a nu îndrăzni să le aveți.

Dacă mă gândesc la chestia asta, pot identifica în viața mea, destul de clar, o dorință supremă și o colecție întreagă de dorințe secundare. Dorința supremă nu mi s-a îndeplinit până la vârsta de 44 de ani. Am fost aproape, am pipăit-o, dar mereu a intervenit altceva și accesul s-a blocat. Ea există însă, dar nu se îndeplinește. În schimb, celelalte dorințe, s-au realizat, unele chiar spontan și la momente total neașteptate și aparent total nepotrivite. Ca urmare, atunci când am timpi ”morți” în viața mea – cum ar fi astea două zile din urmă de rău și febră și delir -, în primele ore după ce încep să revin la poziția verticală, îmi analizez existența cu tot ce implică ea. Și tot mai des încep să ajung la concluzia că mi-a fost dată o dorință pe care nu o voi putea îndeplini vreodată, deși, din afară, ea pare destul de lesne de realizat. Totuși, la mine, lucrurile nu se leagă pe direcția aceasta. Ce greșesc? Ce păcat trebuie să plătesc? Al meu sau al altcuiva? Cum pot ieși din blocajul acesta?

Femeile fac glume pe seama bărbaților, ceva de genul: ”Ar trebui să fie aduși pe lume cu instrucțiuni de utilizare, să știm și noi ce-i cu ei, ce vor, cum funcționează, ce-i motivează etc. etc.” Nu cunosc glumele bărbaților. Dar un lucru este sigur: Toți suntem aduși pe lume fără să cunoaștem regulile acestei lumi. Din acest punct de vedere, există cel puțin două categorii mari de oameni: cei care au un instinct nativ de a gestiona viața astfel încât să se simtă împliniți și cei care nu vor avea niciodată acest instinct și nu vor înțelege anumite principii generale de management al vieții. Sună a business? Și vreți să spuneți că viața nu a devenit un business? Da, mă rog, desigur că suntem doar în trecere pe lunga potecă a vieții pe Planeta Pământ, dar între start și finish totul a devenit un fel de business și cel care se vinde mai bine, de preferat fără scrupule și principii, obține de regulă ceea ce dorește. Acum eu nu pot să spun dacă chestia asta îl face să se simtă împlinit, pentru că natura umană se caracterizează, printre altele, și de tendința infinită de a vrea mereu altceva decât are sau decât tocmai a obținut. Aici ar fi o discuție filosofică care nu trebuie închisă într-un monolog.

Citeam de curând că printre principiile ”reușitei în viață” se numără și următorul: NU CRITICA. 

Este o întreagă teorie aici, care are o logică, desigur. Așa cum mie nu-mi place să fiu criticat, nici celor pe care eu îi critic, nu le place să fie criticați. Chestia e că eu am observat o chestie: de când ne-am lansat în lumea virtuală, unde dialogurile sunt majoritar între persoane care nu se cunosc, nu s-au văzut și simțit niciodată în mod direct, în viața reală, tendința de critică și violență verbală a câștigat enorm în densitate. Se critică cu foarte mare ușurință, se trag concluzii pripite, se citește în diagonală și se aruncă apoi niște comentarii nefondate ș.a.m.d. Ucigător, distrugător.

Nu am nimic de spus în apărarea mea, am criticat la greu. Acesta este instinctul meu nativ. Să critic, în mod deosebit chestiile de logică elementară. Să critic tot ceea ce mi se pare distrugător pe termen lung, mai ales călcarea în picioare a unor sisteme de valori și de principii care făceau din lume un loc mai bun și mai uman. Critic mereu acolo unde apare o sămânță de spirit comercial în detrimentul eticii, al moralității,a umanului. Critic minciuna, violența, ducerea şi inducerea în eroare. Critic lipsa de logică elementară. Critic ipocrizia și demagogia. Prostia. Mă revoltă și nu mă pot abține. Greșeala mea sunt tonul și aplombul, implicarea și consumul de energie pentru cauze pierdute. Pentru că orice cauză care nu are susținere, este o cauză pierdută. Pentru că, logic, câștigă mulțimea de regulă, cantitatea, nu calitatea. Critic chiar și faptul că știu că în jurul meu mai există 20 de cârcotași care ar critica, dar care nu o fac, pentru că nu vor să se pună rău cu nimeni.Ei ţin la liniştea lor, se conservă. Sunt mai inteligenţi decât mine. Sunt mai câştigaţi.

Pe de altă parte, analizând lumea din jurul nostru, nu ne putem scălda doar în laude. Cum să lauzi greșelile? Dacă nu le scoți la iveală prin critică sau măcar prin menționare - și dacă le menționezi, implicit le critici -, atunci ele nu vor putea fi niciodată îndreptate sau înlăturate. Trăiesc într-o masă de oameni care văd doar părțile bune, deci rolul lor este de a lăuda. Așa că, doi-trei indivizi acolo, trebuie să și critice, măcar de dragul de a nu ne fura singuri căciula (sport național în România, de ce să nu recunoaștem? Și la propriu, dar mai ales la figurat!).

În aceeași carte mai citeam despre un principiu a cărui logică îmi scapă. Este un principiu pe care eu l-am aplicat o serie de ani, după care am renunțat la el, pentru că nu mă simțeam tratată într-o relație de minimă reciprocitate: FII PRIMUL CARE TE INTERESEZI DE CUM ÎI MAI MERGE CELUILALT ȘI NU TE PUNE PE TINE PE LOCUL I. Da, dar până când? Recunosc că nu cred în principiul necondiționării. Tot ceea ce întreprindem este condiționat, conștient sau nu, ostentativ sau nu, nu cred în dragoste necondiționată, decât cu puține excepții general universale. În momentul în care tu ești mereu primul care se interesează de soarta celuilalt, nu aștepți, la un moment dat, să primești și tu un telefon prin care celălalt să te întrebe despre existența ta? Am numeroase foste relații cu oameni pe care le-am lăsat să moară tocmai pentru că nu primeam niciodată în schimb gestul acela de reciprocitate. Și atunci, relația nu rezistă. Este ca orice ”dans în doi”, dacă nu vine din ambele părți, atunci moare, că doar ”dragoste cu sila” nu se poate la infinit.

Principiul acesta, care este strâns legat de un principiu al reciprocității, ar trebui să funcționeze dacă toți cei cu care te intersectezi îl cunosc. Altfel nu are cum, pentru cu dacă doar o parte îl aplică și cealaltă parte nu îl conștientizează și, pe parcursul mai multor ani refuză pur și simplu să îl perceapă și să-l înțeleagă, atunci tu alergi permanent în gol. Nimeni pe lumea asta nu poate alerga la infinit în gol, toți așteptăm ceva în schimb. O recunoaștere, o apartenență, o laudă. Nimeni nu se apucă să vorbească într-o sală goală, nici un scriitor nu ar fi fost cunoscut sau perceput ca scriitor dacă nu ar fi avut public și tot așa, totul merge pe același principiu ”al știrii”. Ce este o știre? O informație căruia un jurnalist îi acordă credit, adică o ia și o face cunoscută publicului larg. Așa devine ea știre. Și ulterior, în funcție de domeniu, moare sau se dezvoltă. Uneori ridicol de mult. Suntem înconjuranți de informații și sufocați de știri care de fapt nu-și merită acest statut, dar prostituția din mediul mass-media nu este subiectul dezbătut aici.

Există oare o lege a succesului? 
Că există o genă a succesului, de asta sunt sigură. Te naști cu ea sau nu te naști cu ea, o moștenești sau nu. Viața mea se aseamănă aproape înspăimântător cu a mamei mele, în punctele mari, generale. În urmă cu câțiva ani, printr-o decizie foarte bine calculată, am evitat de a face viața mea identică cu a mamei mele. Era o promisiune cu care trăiam, era ceva ce nu doream să fac, tocmai pentru că, cunoșteam implicațiile și consecințele de la ea. Și nu regret decizia. Doar că ..... cu această excepție, lucrurile au stagnat și ”marea schimbare” mult dorită și râvnită în viața mea nu a survenit niciodată. Și anii trec, dorințele pe care nu îndrăzneam să mi le formulez conturat  mi s-au împlinit într-o oarecare măsură, cele clar conturate, puține la umăr, zac în acelați colț al aceluiași sertar încuiat pe care cu siguranță nu eu îl pot deschide, căci am încetat a mai crede că mă aflu în posesia cheii.

Am încercat să aplic și principiul mult-promovat: 

”You can do it IF you believe you can!”

Ce să zic? La mine nu a funcționat sau poate că nu am știut că configurez acel ”believe”. 
Lucrurile extraordinare pe care le-am făcut în viața mea le-am făcut pur și simplu. Fără să stau să mă gândesc că aș putea să le fac sau nu. 
Am străbătut peste 700 de km prin Himalaya, singură. În perioada anului când se recomandă să stai acasă, adică în decembrie. Când prima ninsoare îți suflă din ceafă și frigul îți torturează intestinele și măduva din tine, când simți practic cum ți se constituie fecalele pe interior. 
La 42 de ani nu am crezut că, în baza unui eseu, aș putea fi admisă la facultate. Și totuși am devenit studentă. Dar nu se datorează decât unui sistem de învățământ în colaps, continui eu să cred și acum, când intru în anul al treilea de studii. 
Nu am crezut că voi putea învăța să gestionez un autoturism, de una singură, în jungla bucureșteană, cu tot ce înseamnă mânuirea și mentenanța lui. Și o tot fac de 5 ani. Și exemplele pot continua mult și bine.

Analizând experiențele mele de viață, nu am ajuns la nivelul de la care să pot promova acest principiu, pentru că nu pot spune că eu personal cred în el. Cel sau cei care au definit acest principiu cu siguranță că făceau parte din tabăra ”câștigătorilor”, cei care îl promovează fac, cu siguranță, parte din aceeași tabără. E logic. Dacă crezi și crezi și crezi și ...... tot nu-ți iese, conform credinței tale, atunci nu ai cum să ajungi să promovezi un principiu care la tine nu a avut succesul scontat sau sperat. Înainte de a începe să nu mai crezi în ceva, tu ai pornit la acțiunea respectivă cu siguranța că va ieși, se va întâmpla, se va finaliza, se va concretiza, se va împlini. Dar după un număr oarecare de neîmpliniri, pur și simplu nu ai cum să mai trăiești cu credința că da, domne, așa va fi, nu am nici un dubiu!

Ce consideri tu că este succesul? Căci în fond, de aici pornește totul, la asta se raportează sentimentul individual și cel al mulțimii atunci când vorbește de un om de succes, un om împlinit. Din ce punct de vedere împlinit? Din ce punct de vedere de succes?

În cartea lui Napoleon Hill, ”Law of Success”, se citește următoarea definiție: ”Success is very largely a matter of adjusting  one’s self to the ever-varying and changing environments of life, in a spirit of harmony and poise.“

Prelegerile prezentate în această carte considerată un fel de biblie a succesului pleacă de la premiza simplă: tu, individule, lupți permanent pentru locul tău în lume. Deci duci o bătălie, deci trebuie să îi învingi pe ceilalți.

Una dintre primele ”învățături” expuse sună astfel: ”Your business in life, or at least the most important of it, is to achieve success. Success = the attainment of your Definite Chief Aim without violating the rights of other people.” Stau să mă gândesc dacă eu personal cunosc oameni care să fi urmat acest principiu. Să fie considerați de succes pe scala actuală a valorilor și să fi ajuns acolo într-adevăr fără să rănească vreun drept al altora. Prima problemă care apare este să recunosc oamenii de succes pe care i-aș putea cunoaște eu personal și deocamdată zic ”pas” aici.

Cele 15 principii descrise extrem de detaliat într-o lucrare de 1.000 de pagini sunt formulate astfel:

1.   Definite Chief Aim

2.   Self-confidence

3.   Habit of saving

4.   Initiative and leadership

5.   Imagination

6.   Enthusiasm

7.   Self-control

8. The habit of doing more than paid for

9.   Pleasing personality

10. Accurate thinking

11. Concentration

12. Co-operation

13. Profiting by failure

14. Tolerance

15. Practicing the golden rule.

Wow sau hm ..... toate acestea duc către un singur termen: PU-TE-REA!!

(to be followed)
P.S. după 3 ani:
Au trecut trei ani, timp în care s-au petrecut lucruri atât de mari și atât de intense, de parcă ar fi trecut zece. Începuse să mă preocupe teoria ”Secretului”, dar au intervenit alte nebunii.
Acum am revenit, pe diverse și multiple canale, la această realitate a vieții noastre. Și da, acum încep să înțeleg. Și da, acum încep să fiu convinsă că puterea vindecării și a trăi așa cum dorim și acolo unde dorim ține de noi.