14 oct 2011
Vă
întrebați vreodată ce faceți greșit în viață? E imposibil să nu faceți
ceva ”greșit”, chiar și așa, fără să ne raportăm la un ”corect”.
Sau,
privind retrospectiv peste umăr, v-ați întrebat vreodată de ce viața
voastră a mers pe cursul respectiv și nu pe altul? Sau cum ar fi fost
viața voastră dacă:
- ați fi avut alți părinți?
- ați fi fost născut în alt oraș, în altă țară, pe alt continent?
- nu l-ați fi întâlnit, la un moment dat, pe X sau Y?
- nu ați fi luat decizia X sau Z?
- ați fi fost femeie, nu bărbat, respectiv bărbat, nu femeie?
- ați fi făcut/sau nu compromisul Y?
- ați fi făcut pasul X?
- nu ați fi avut accidentul cutare?
Vă
gândiți vreodată că toate lucrurile care vi se întâmplă au un sens
anume? Că totul, după ce se întâmplă și este analizat, pare a fi fost
prestabilit într-o logică desăvârșită?
Aveți
și ați avut, cu siguranță, o serie întreagă de dorințe în viața asta.
Unele mai accentuate, altele mai vagi. Pe unele le conturați foarte
exact, pe altele doar le ghiceați în ceața unui sentiment de a nu
îndrăzni să le aveți.
Dacă
mă gândesc la chestia asta, pot identifica în viața mea, destul de
clar, o dorință supremă și o colecție întreagă de dorințe secundare.
Dorința supremă nu mi s-a îndeplinit până la vârsta de 44 de ani. Am
fost aproape, am pipăit-o, dar mereu a intervenit altceva și accesul s-a
blocat. Ea există însă, dar nu se îndeplinește. În schimb, celelalte
dorințe, s-au realizat, unele chiar spontan și la momente total
neașteptate și aparent total nepotrivite. Ca urmare, atunci când am
timpi ”morți” în viața mea – cum ar fi astea două zile din urmă de rău
și febră și delir -, în primele ore după ce încep să revin la poziția
verticală, îmi analizez existența cu tot ce implică ea. Și tot mai des
încep să ajung la concluzia că mi-a fost dată o dorință pe care nu o voi
putea îndeplini vreodată, deși, din afară, ea pare destul de lesne de
realizat. Totuși, la mine, lucrurile nu se leagă pe direcția aceasta.
Ce greșesc? Ce păcat trebuie să plătesc? Al meu sau al altcuiva? Cum
pot ieși din blocajul acesta?
Femeile
fac glume pe seama bărbaților, ceva de genul: ”Ar trebui să fie aduși
pe lume cu instrucțiuni de utilizare, să știm și noi ce-i cu ei, ce
vor, cum funcționează, ce-i motivează etc. etc.” Nu cunosc glumele
bărbaților. Dar un lucru este sigur: Toți suntem aduși pe lume fără să cunoaștem regulile acestei lumi.
Din acest punct de vedere, există cel puțin două categorii mari de
oameni: cei care au un instinct nativ de a gestiona viața astfel încât
să se simtă împliniți și cei care nu vor avea niciodată acest instinct
și nu vor înțelege anumite principii generale de management al vieții.
Sună a business? Și vreți să spuneți că viața nu a devenit un business?
Da, mă rog, desigur că suntem doar în trecere pe lunga potecă a vieții
pe Planeta Pământ, dar între start și finish totul a devenit un fel de
business și cel care se vinde mai bine, de preferat fără scrupule și
principii, obține de regulă ceea ce dorește. Acum eu nu pot să spun dacă
chestia asta îl face să se simtă împlinit, pentru că natura umană se
caracterizează, printre altele, și de tendința infinită de a vrea mereu
altceva decât are sau decât tocmai a obținut. Aici ar fi o discuție
filosofică care nu trebuie închisă într-un monolog.
Citeam de curând că printre principiile ”reușitei în viață” se numără și următorul: NU CRITICA.
Este
o întreagă teorie aici, care are o logică, desigur. Așa cum mie nu-mi
place să fiu criticat, nici celor pe care eu îi critic, nu le place să
fie criticați. Chestia e că eu am observat o chestie: de când ne-am
lansat în lumea virtuală, unde dialogurile sunt majoritar între persoane
care nu se cunosc, nu s-au văzut și simțit niciodată în mod direct, în
viața reală, tendința de critică și violență verbală a câștigat enorm
în densitate. Se critică cu foarte mare ușurință, se trag concluzii
pripite, se citește în diagonală și se aruncă apoi niște comentarii
nefondate ș.a.m.d. Ucigător, distrugător.
Nu
am nimic de spus în apărarea mea, am criticat la greu. Acesta este
instinctul meu nativ. Să critic, în mod deosebit chestiile de logică
elementară. Să critic tot ceea ce mi se pare distrugător pe termen lung,
mai ales călcarea în picioare a unor sisteme de valori și de principii
care făceau din lume un loc mai bun și mai uman. Critic mereu acolo
unde apare o sămânță de spirit comercial în detrimentul eticii,
al moralității,a umanului. Critic minciuna, violența, ducerea şi inducerea în eroare.
Critic lipsa de logică elementară. Critic ipocrizia și demagogia.
Prostia. Mă revoltă și nu mă pot abține. Greșeala mea sunt tonul și
aplombul, implicarea și consumul de energie pentru cauze pierdute.
Pentru că orice cauză care nu are susținere, este o cauză pierdută.
Pentru că, logic, câștigă mulțimea de regulă, cantitatea, nu calitatea.
Critic chiar și faptul că știu că în jurul meu mai există 20 de
cârcotași care ar critica, dar care nu o fac, pentru că nu vor să se pună rău cu nimeni.Ei ţin la liniştea lor, se conservă. Sunt mai inteligenţi decât mine. Sunt mai câştigaţi.
Pe
de altă parte, analizând lumea din jurul nostru, nu ne putem scălda
doar în laude. Cum să lauzi greșelile? Dacă nu le scoți la iveală prin
critică sau măcar prin menționare - și dacă le menționezi, implicit le
critici -, atunci ele nu vor putea fi niciodată îndreptate sau
înlăturate. Trăiesc într-o masă de oameni care văd doar părțile bune,
deci rolul lor este de a lăuda. Așa că, doi-trei indivizi acolo, trebuie
să și critice, măcar de dragul de a nu ne fura singuri căciula (sport
național în România, de ce să nu recunoaștem? Și la propriu, dar mai
ales la figurat!).
În
aceeași carte mai citeam despre un principiu a cărui logică îmi scapă.
Este un principiu pe care eu l-am aplicat o serie de ani, după care am
renunțat la el, pentru că nu mă simțeam tratată într-o relație de
minimă reciprocitate: FII PRIMUL CARE TE INTERESEZI DE CUM ÎI MAI MERGE CELUILALT ȘI NU TE PUNE PE TINE PE LOCUL I. Da, dar până când? Recunosc că nu cred în principiul necondiționării. Tot ceea ce întreprindem este condiționat,
conștient sau nu, ostentativ sau nu, nu cred în dragoste
necondiționată, decât cu puține excepții general universale. În momentul
în care tu ești mereu primul care se interesează de soarta
celuilalt, nu aștepți, la un moment dat, să primești și tu un telefon
prin care celălalt să te întrebe despre existența ta? Am numeroase foste
relații cu oameni pe care le-am lăsat să moară tocmai pentru că nu
primeam niciodată în schimb gestul acela de reciprocitate. Și atunci,
relația nu rezistă. Este ca orice ”dans în doi”, dacă nu vine din ambele
părți, atunci moare, că doar ”dragoste cu sila” nu se poate la
infinit.
Principiul acesta, care este strâns legat de un principiu al reciprocității, ar trebui să funcționeze dacă toți cei cu care te intersectezi îl cunosc.
Altfel nu are cum, pentru cu dacă doar o parte îl aplică și cealaltă
parte nu îl conștientizează și, pe parcursul mai multor ani refuză pur
și simplu să îl perceapă și să-l înțeleagă, atunci tu alergi permanent
în gol. Nimeni pe lumea asta nu poate alerga la infinit în gol, toți
așteptăm ceva în schimb. O recunoaștere, o apartenență, o laudă. Nimeni
nu se apucă să vorbească într-o sală goală, nici un scriitor nu ar fi
fost cunoscut sau perceput ca scriitor dacă nu ar fi avut public și tot
așa, totul merge pe același principiu ”al știrii”. Ce este o știre? O
informație căruia un jurnalist îi acordă credit, adică o ia și o face
cunoscută publicului larg. Așa devine ea știre. Și ulterior, în funcție
de domeniu, moare sau se dezvoltă. Uneori ridicol de mult. Suntem
înconjuranți de informații și sufocați de știri care de fapt nu-și
merită acest statut, dar prostituția din mediul mass-media nu este
subiectul dezbătut aici.
Există oare o lege a succesului?
Că există o genă a succesului,
de asta sunt sigură. Te naști cu ea sau nu te naști cu ea, o
moștenești sau nu. Viața mea se aseamănă aproape înspăimântător cu a
mamei mele, în punctele mari, generale. În urmă cu câțiva ani, printr-o
decizie foarte bine calculată, am evitat de a face viața mea identică
cu a mamei mele. Era o promisiune cu care trăiam, era ceva ce nu doream
să fac, tocmai pentru că, cunoșteam implicațiile și consecințele de la
ea. Și nu regret decizia. Doar că ..... cu această excepție, lucrurile
au stagnat și ”marea schimbare” mult dorită și râvnită în viața mea nu
a survenit niciodată. Și anii trec, dorințele pe care nu îndrăzneam să
mi le formulez conturat mi s-au împlinit într-o oarecare măsură,
cele clar conturate, puține la umăr, zac în acelați colț al aceluiași
sertar încuiat pe care cu siguranță nu eu îl pot deschide, căci am
încetat a mai crede că mă aflu în posesia cheii.
Am încercat să aplic și principiul mult-promovat:
”You can do it IF you believe you can!”
Ce să zic? La mine nu a funcționat sau
poate că nu am știut că configurez acel ”believe”.
Lucrurile
extraordinare pe care le-am făcut în viața mea le-am făcut pur și
simplu. Fără să stau să mă gândesc că aș putea să le fac sau nu.
Am
străbătut peste 700 de km prin Himalaya, singură. În perioada anului
când se recomandă să stai acasă, adică în decembrie. Când prima ninsoare
îți suflă din ceafă și frigul îți torturează intestinele și măduva din
tine, când simți practic cum ți se constituie fecalele pe interior.
La 42 de ani nu am crezut că, în baza unui eseu, aș putea fi
admisă la facultate. Și totuși am devenit studentă. Dar nu se datorează
decât unui sistem de învățământ în colaps, continui eu să cred și acum,
când intru în anul al treilea de studii.
Nu am crezut că voi putea
învăța să gestionez un autoturism, de una singură, în jungla
bucureșteană, cu tot ce înseamnă mânuirea și mentenanța lui. Și o tot
fac de 5 ani. Și exemplele pot continua mult și bine.
Analizând
experiențele mele de viață, nu am ajuns la nivelul de la care să pot
promova acest principiu, pentru că nu pot spune că eu personal cred în
el. Cel sau cei care au definit acest principiu cu siguranță că făceau
parte din tabăra ”câștigătorilor”, cei care îl promovează fac, cu
siguranță, parte din aceeași tabără. E logic. Dacă crezi și crezi și
crezi și ...... tot nu-ți iese, conform credinței tale, atunci nu
ai cum să ajungi să promovezi un principiu care la tine nu a avut
succesul scontat sau sperat. Înainte de a începe să nu mai crezi
în ceva, tu ai pornit la acțiunea respectivă cu siguranța că va ieși,
se va întâmpla, se va finaliza, se va concretiza, se va împlini.
Dar după un număr oarecare de neîmpliniri, pur și simplu nu ai cum să
mai trăiești cu credința că da, domne, așa va fi, nu am nici un dubiu!
Ce consideri tu că este succesul?
Căci în fond, de aici pornește totul, la asta se raportează
sentimentul individual și cel al mulțimii atunci când vorbește de un om
de succes, un om împlinit. Din ce punct de vedere împlinit? Din ce
punct de vedere de succes?
În
cartea lui Napoleon Hill, ”Law of Success”, se citește următoarea
definiție: ”Success is very largely a matter of adjusting one’s self to
the ever-varying and changing environments of life, in a spirit of
harmony and poise.“
Prelegerile
prezentate în această carte considerată un fel de biblie a succesului
pleacă de la premiza simplă: tu, individule, lupți permanent pentru
locul tău în lume. Deci duci o bătălie, deci trebuie să îi învingi pe
ceilalți.
Una
dintre primele ”învățături” expuse sună astfel: ”Your business in
life, or at least the most important of it, is to achieve success. Success = the attainment of your Definite Chief Aim without violating the rights of other people.”
Stau să mă gândesc dacă eu personal cunosc oameni care să fi urmat
acest principiu. Să fie considerați de succes pe scala actuală a
valorilor și să fi ajuns acolo într-adevăr fără să rănească vreun drept
al altora. Prima problemă care apare este să recunosc oamenii de succes
pe care i-aș putea cunoaște eu personal și deocamdată zic ”pas” aici.
Cele 15 principii descrise extrem de detaliat într-o lucrare de 1.000 de pagini sunt formulate astfel:
1. Definite Chief Aim
2. Self-confidence
3. Habit of saving
4. Initiative and leadership
5. Imagination
6. Enthusiasm
7. Self-control
8. The habit of doing more than paid for
9. Pleasing personality
10. Accurate thinking
11. Concentration
12. Co-operation
13. Profiting by failure
14. Tolerance
15. Practicing the golden rule.
Wow sau hm ..... toate acestea duc către un singur termen: PU-TE-REA!!
(to be followed)
P.S. după 3 ani:
Au trecut trei ani, timp în care s-au petrecut lucruri atât de mari și atât de intense, de parcă ar fi trecut zece. Începuse să mă preocupe teoria ”Secretului”, dar au intervenit alte nebunii.
Acum am revenit, pe diverse și multiple canale, la această realitate a vieții noastre. Și da, acum încep să înțeleg. Și da, acum încep să fiu convinsă că puterea vindecării și a trăi așa cum dorim și acolo unde dorim ține de noi.
