O lectură spumoasă și incitantă în care - pun pariu - aproape toți ne regăsim parțial, indiferent de pe ce parte a taberei!
Autorul nu este un american de data aceasta și surpriza e poate cu atât mai mare pentru publicul român cu cât acesta este .... un german care scrie despre realitatea din firmele germane! Delirant, nu?
”Corporatistă” datorită contextului și, pe vremuri, chiar crezând cu tărie în cultura unei corporații - aș crede și acum, dacă nu aș fi fost martora, pe parcursul ultimilor să zicem mai puțin de zece ani, a felului cum totul este denaturat și demagogizat, ”românizarea” oricărui concept străin atingând cote inimaginabile și greu de suportat din interior -, cartea a fost pentru mine o lectură relaxantă, care doar mi-a confirmat realități pe care le-am trăit, le trăiesc și le știu.
După aproape 20 de ani de muncă în diverse corporații de filieră germană, concluzia la care am ajuns astăzi este atât de amară, încât mi-e și teamă să o exprim, de teamă să nu se străpezească mediul virtual! Pentru că trăim într-o lume nebună-nebună, în care falsa implicare, non-valoarea și agitația, pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă și ineficientă, sunt criterii de promovare într-o lume bolnavă, în timp ce oameni citiți și multilaterali, autodidacți, experimentați, considerați a avea valori demodate, considerați fraieri atunci când își depășesc în mod constructiv pentru companie atribuțiile, sunt lăsați la o parte și ignorați ostentativ din diverse scheme de ”recunoaștere a rolului lor în activitatea generică a firmei și în bunul mers al lucrurilor” și de promovare ierarhică sau acordare măcar de anumite șanse în economia internă a companiei.
Martin Wehrle scrie despre ”așa-zisa normalitate a muncii la birou” și cartea merită citită fie doar și ca element de consolare cum că ”nu doar la noi se întâmplă”. Este un adevăr universal valabil la nivel mondial (sic!)
Așadar, ”pregătește-te pentru o carte nebunească, plină de relatări palpitante din corporații. Unele întâmplări sunt atât de prostești, încât îți vine să plângi. Altele, sunt atât de stupide, că te apucă râsul. Dar cel mai interesant este că pe fiecare pagină a acestei cărți ai putea să dai peste o mai veche cunoștință de-a ta: compania la care lucrezi.”
**
La final de lectură, ai putea să pui deoparte o colecție frumușică de principii și, ca să aveți idee despre ce e vorba, iată câteva dintre ele:
1. Un angajat nou crede că va deveni parte a companiei. De fapt, compania devine o parte a sa.
2. Oamenii care o iau razna, ajung la ospiciu. Angajații care o iau razna, lucrează deja într-unul.
3. Nu șeful este cel care se adaptează la realitate, ci realitatea se adaptează la nevoile șefului.
4. La angajare, sunt preferați candidații care seamănă atât d bine cu cei din actuala echipă, încât nici măcar nu ar mai fi nevoie de ei. În schimb, poți avea certitudinea că nu vor aduce un suflu nou.
5. Activitatea din cmpanie este la fel ca spectacolul tăierii n două a unei femei la circ: ca să ai succes, nu trebuie să o faci cu adevărat, ci doar să-i convingi pe ceilalți că ai făcut-o.
6. Nu este adevărat că firmele ar avea ceva împotriva cursurilor de perfecționare - ele au ceva doar împotriva cursurilor pentru care trebuie să plătească și a celor care se desfășoară în timpul programului de lucru.
Și lista e destul de lungă.
Cartea abundă în cazuri concrete, de fapt așa și este structurată și la finalul descrierii contextului se lasă cu câte ”un principiu”.
Exemplu de caz concret:
”Cum mi-a adus maratonul un nou job
Aplicasem pentru un job, fără să-mi fac prea mari speranțe. Era o firmă de catering care căuta un contabil ”cu experiență”. Experiența mea se rezuma la 14 luni de lucru. De aceea, am fost surprinsă când m-au invitat la interviu.
Am stat de vorbă cu managerul firmei, un bărbat deșirat, de vreo 40+ ani, căruia i-am descris parcursul meu profesional. După vreun sfert de oră, a schimbat subiectul: ”În CV-ul dv. scrie că ați alergat un maraton. Pot să vă întreb care a fost cel mai bun timp pe care l-ați obținut?” Când am răspuns ”3h40min”, chipul lui s-a luminat. Mi-a povestit că firma are o echipă cu care participă la maratoane. Apoi a început o conversație pe această temă, ca între cunoscători.
Of! Așa a trecut tot timpul pe car îl aveam la dispoziție, iar eu nici nu apucasem să-i explic ce știu să fac. Pe drumul spre casă am fost teribil de supărată pe mine însămi. Vorbisem în continuu despre alergare, dar aproape deloc despre experiența pe care o aveam pentru acel job. Mă alesesem cu o discuție plăcută și atât. Eram convinsă că mi-am irosit orice șansă.
După două zile am primit un telefon de la manager. Mă aștepta la firmă să semnez contractul de angajare. Nici măcar nu mai era nevoie de un al doile interviu. Iar cea mai importantă sarcină de serviciu, în prima mea săptămână la noul loc de muncă a fost antrenamentul pentru maraton, după încheierea programului.
Între timp, am înțeles de ce lucrurile s-au petrecut așa. Șeful meu, el însuși un alergător pasionat de maraton, preferă persoanele cărora le place să alerge. Nu numai la angajare, ci și când se pune problema unei promovări. Chiar și atunci când alege colegii cu care discută mai mult decât strictul necesar la serviciu. Norocul meu! Și ghinionul celor care nu s-au apucat de alergare.
Karsten Mingers, contabil”
*
”Mascarada Action
Economistul Lars Oppel, angajat la o companie de leasing, își lovea ritmic tâmpla cu arătătorul: ”Compania noastră este ca un mușuroi de furnici. Toată lumea aleargă în toate direcțiile. În continuu se aleargă, se vorbește, se trimit e-mailuri. Și știți de ce? Doar pentru a distrage atenția de la faptul că, în realitate, nu se întâmplă nimic!”
”Puteți să-mi dați un exemplu?” - l-am întrebat.
”La noi este o prostie să rezolvi o sarcină, așa, pur și simplu. Sau, și mai grav, să o rezolvi repede și în liniște, fără să atragi atenția.”
”Și care ar fi varianta inteligentă?”
”Să faci cât mai mult zgomot! Dacă vrei să fii apreciat, trebuie să declanșezi un torent! Bați toba până aduni o echipă de proiect, îi dai un nume cât mai sonor, la fiecare trei zile organizezi câte o ședință și inviți și câțiva experți. Costă o grămadă de bani, dar fac impresie. La final, ești celebrat ca un erou de film de acțiune.”
”Oare nu exagerați un pic?”
”Deloc. Ba dimpotrivă. De curând, un coleg a solicitat sprijinul unui doctorand de la universitate și a reușit să transforme o sarcină banală în subiectul unei lucrări de doctorat. Ce aberație! De fapt, tot ce avea de făcut era să optimizeze logistic flota noastră de camioane. Un lucru pe care l-ar fi putut rezolva într-o săptămână. Acum va dura ani de zile, până când doctorandul își va termina studiul. Iar colegul meu a mai fost și lăudat pentru asta de către cei din conducere. Au dat și un comunicat, că această cooperare între economie și știință reprezintă un pas spre viitor. Au făcut și un comunicat de presă pentru ziarul local.”
”Un mod inteligent de a-și face reclamă.”
”Așa o fi. Dar în interiorul companiei, toată lumea își dă importanță și nimeni nu rezolvă mai nimic. De exemplu, directorul administrativ a avut, de curând, o idee: meeting-uri cu speed-dating, pentru consiliere colegială. Acum, fiecare șef de departament trebuie să meargă la ședințe cu o problemă bine definită. Participanții se așează pe două rânduri de scaune, ca la petrecerile aniversare ale copiilor. Și fiecare îi povestește celui de lângă el problema pe care o are.”
”Și pe urmă?”
”În minutul următor, celălalt trebuie să propună soluții. Apoi jocul se repetă, cu rolurile schimbate. Pe urmă, se mută pe scaunul următor și repetă toată povestea cu un alt coleg.”
”Sună cât se poate de inovator. Este o modalitate de a profita într-un mod util de cunoștințele tuturor managerilor de departament.”
”Aiurea. Am văzut cât s-a chinut șeful meu să inventeze o problemă pentru discuția asta. Vă dați seama că problemele reale le păstrează pentru el, ca să nu-și pericliteze poziția. Oricum nu ar găsi soluțiile pentru ele în monologurile de un minut ale unor oameni care nu știu nimic despre meseria noastră.”
”Și atunci de ce credeți că se organizează aceste speed-datings?”
”Ca să se întâmple ceva în firmă!! Ca managementul să poată comunica glorios la raportări: uitați ce inovații facem noi! Ne străduim. Suntem curajoși. Astfel, le distrag atenția acționarilor de la faptul că rămânem din ce în cem mai mult în urma concurenței, care este lider de piață.”
etc, etc, etc.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen