Din bestseller-ul lui Elizabeth Gilbert, 
”mănâncă, roagă-te, iubește”
”mănâncă, roagă-te, iubește”
”Și
 cum tot sunt întinsă pe jos, în rugăciune, rămân așa și mă întorc cu 
trei ani în urmă, când a început totul, când stăteam exact la fel: în 
genunchi, pe podea, rugându-mă.
Dar
 multe erau altfel acum trei ani. Nu eram la Roma, ci în baia de la etaj
 a imensei case pe care soțul meu și cu mine o cumpăraserăm de puțin 
timp în suburbiile New York-ului. Era un noiembrie friguros. Ora trei 
dimineata. Soțul meu dormea în patul nostru. Eu deja mă ascundeam în 
baie de vreo patruzeci și șapte de nopți și, la fel ca în celelalte 
astfel de nopți, plângeam. Plângeam cu atâta foc, încât în fața mea se 
întindea un lac de lacrimi, un adevărat lac al rușinii și fricii și 
confuziei și durerii în care trăiam.
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Încercam din răsputeri să nu recunosc asta, dar adevărul nu-mi dădea pace.
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
 Nu vreau să locuiesc în căsoiul ăsta. 
Nu vreau să am un copil.
Numai
 că ar fi trebuit să-mi doresc un copil. Aveam treizeci și unu de ani. 
Ca și soțul meu – cu care eram împreună de opt ani și căsătorită de șase
 -, sperasem că, odată depășită cumpăna celor treizeci de ani, voi dori 
să mă așez la casa mea și să am copii. Amândoi am crezut că după aceea, 
sătulă de călătorii, voi fi fericită să am o casă mare, plină de copii 
și de pleduri lucrate de mână, cu o grădină în curtea din spate și cu o 
tocană bolborosind cât se poate de liniștitor pe plita din bucătărie. 
(Faptul că acesta era portretul fidel al mamei care m-a crescut.). Dar, 
spre disperarea mea, nu-mi doream nimic din toate astea. Dimpotrivă, pe 
măsură ce sorocul celor TREIZECI de ani plutea deasupra mea ca o 
condamnare la moarte, mi-am dat seama că nu doream să rămân însărcinată.
 Am tot așteptat să încep să vreau un copil, dar asta nu s-a întâmplat. 
Și, credeți-mă, știu ce înseamnă să-ți dorești ceva cu adevărat. Știu 
foarte bine ce poate face dorința dintr-un om. Dar ea nu apărea. În 
plus, nu-mi puteam scoate din cap ce-mi spusese odată sora mea, în timp 
ce-și alăpta primul născut: ”A avea un copil e ca și cum ți-ai face un 
tatuaj pe față. Înaine să te bagi în așa ceva, trebuie să fii absolut 
sigură că asta vrei.”
Cum
 să mai dau înapoi? Toate lucrurile erau la locul lor. Era chiarr anul 
în care ar fi trebuit să se întâmple. De fapt, încercam de câteva luni 
să avem un copil. Dar nu se întâmplase nimic – în afara faptului c 
sufeream de un adevărat sindrom de sarcină falsă, aveam grețuri de 
dimineață și, pe fond nervos, vomitam tot ce mâncam la micul dejun. Dar 
în fiecare lună când îmi venea ciclul mă trezeam șoptind singură în 
baie: Mulțumes, mulțumesc, mulțumesc că mi-ai mai dat o lună de viață….
Încercam
 să mă conving că așa era normal. Îmi spuneam că toate femeile se simt 
la fel când încearcă să rămână însărcinate. (”Ambivalentă”, ăsta era 
cuvântul pe care-l foloseam, evitând o descriere mult mai corectă, și 
anume ”îngrozită”.). Încercam să mă conving că ceea ce simțeam eu era 
ceva obișnuit, în pofida tuturor dovezilor că nu era așa – de pildă, 
întâlnirea cu o cunoștință care tocmai rămăsese însărcinată pentru prima
 oară, după doi ani de încercări, cheltuind o avere pe tratamente de 
fertilitate. Era în extaz. Mi-a spus că toată viața își dorise să fie 
mamă. Mi-a mărturisit că de ani întregi cumpăra pe ascuns haine pentru 
bebeluși și le ascundea de soțul ei sub pat. I-am văzut bucuria 
întipărită pe față și am recunoscut-o: era exact aceeași bucurie pe care
 o radia și fața mea cu o primăvară înainte, când aflasem că revista 
pentru care lucram urma să mă trimită în delegație în Noua Zeelandă 
pentru un articol despre încercările de a găsi calamari uriași. Mi-am 
spus: ”Până când nu voi fi la fel de extaziată de ideea de a avea un 
copil pe cât am fost de plecarea în Noua Zeelandă, pe urmele calamarilor
 uriași, nu pot avea un copil.”
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Ziua
 alungam asemenea gânduri, dar noaptea mă înnebuneau. Ce dezastru! Cum 
am putut fi atât de nenorocită, încât să clădesc o familie doar pentru a
 o distruge? Cumpăraserăm casa abia cu un an în urmă. Nu eu am vrut-o? 
Nu mie îmi plăcuse așa de mult? Atunci de ce bântuiam noapte de noapte, 
jelindu-mă ca o Medee? Nu eram mândră de tot ce aveam împreună – o casă 
excelentă în Hudson Valley, un apartament în Manhattan, linii 
telefonice, prieteni și picnicuri și petreceri, week-end-uri în care 
hornăream prin supermarketuri din care cumpăram pe credit o droaie de 
lucruri? N-am fost doar un spectator, am luat parte la crearea acestei 
vieți, de ce simțeam că nu-mi aparținea? De ce mă simțeam atât de 
copleșită de datorie, prea obosită să fiu și sprijinul financiar al 
familiei, și motorul ei social, și cea care plimbă câinele, și menajera,
 și viitoarea mamă, și – pe apucate – scriitoarea?
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Soțul
 meu dormea în camera de alături, în patul nostru. Îl iubeam și-l uram 
în aceeași măsură. Nu puteam să-l trezesc pentru a-I vorbi despre 
suferința mea – la ce bun? Trecuseră deja luni întregi de când începusem
 să me destram sub ochii lui, comportându-ma ca o nebună (amândoi eram 
de acord cu acest cuvânt), și nu făceam decât să-l obosesc. Știam 
amândoi că era ceva în neregulă cu mine, și el deja începuse 
să-și piardă răbdarea. Ne certam, plângeam și eram obosiți cum doar cei a
 căror căsnicie se duce pe apa sâmbetei pot fi. Aveam priviri de fiare 
încolțite.
Numeroasele
 motive pentru care nu mai vroiam să fiu soția acestui bărbat sunt prea 
personale și prea triste pentru a putea fi înșirate aici. Destule țineau
 de problemele pe care le aveam eu, dar mare parte dintre neînțelegerile
 noastre I se datorau și lui. Așa cum e și normal. Într-o căsnicie 
există întotdeauna două persoane, fiecare cu votul ei, cu părerile ei, 
cu decizii care se bat cap în cap cu ale celuilalt, cu dorințe și limite
 proprii. Dar nu cred că e cazul să vorbesc despre problemele lui în 
cartea mea. Și nu cer nimănui să creadă că aș fi în stare sp ofer o 
versiune obiectivă a poveștii noastre, așa că saga eșecului căsniciei 
noastre va rămâne nepovestită aici. Nu voi discuta nici motivele pentru 
care mi-am dorit să fiu în continuare soția lui, nici felul în care știa
 să fie absolut minunat, nici de ce îl iubeam sau de ce mă căsătorisem 
cu el, sau motivele pentru care îmi era imposibil să-mi imaginez viața 
fără el. Nu voi deschide nici unul dintre aceste subiecte. E suficient 
să spun că în noaptea aia el încă era pentru mine și farul de la țărm, 
și albatrosul din larg. Singurul lucru mai greu de conceput decât să 
plec era să rămân. Nu vroiam să distrug pe nimeni și nimic. Tot ce îmi 
doream era să mă strecor în liniște pe ușa din spate, fără să provoc 
mare agitație, fără urmări, și s-o țin tot într-o fugă până-n 
Groenlanda.
Știu,
 partea asta din povestea mea nu e deloc veselă. Dar o spun aici pentru 
că în baie era pe cale să se întâmple ceva care avea să schimbe în mod 
radical cursul vieții mele, cam ca în unul dintre acele evenimente 
cosmice nebunești în care o planetă zboară în spațiu fără nici un motiv,
 miezul topit i se deplasează, polii își schimbă poziția, forma îi e 
complet schimbată și întreaga ei masă își pierde sfericitatea, 
alungindu-se. Ceva în genul ăsta.
M-am rugat. Asta a fost.
Știți și voi cum e asta – a te ruga.” 
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen