Gesamtzahl der Seitenaufrufe

Dienstag, 24. August 2010

CARTE: Enervări

În cărțulia intitulată ”Enervări – sau despre bucuria de a trăi în România”, Mirel Bănică și Codruț Constantinescu formulează, parcă în numele meu, chintesența supărărilor mele de 15 ani încoace. Cei doi, cu ani de studenție petrecuți în Elveția, s-au reîntors pe la începutul anilor 2000 în România. Diferența, sau una dintre diferențele dintre ei și mine este faptul că eu m-am întors după patru ani de Germanie, dar aici nu am avut - și nici nu am - absolut nici un partener de discuție care să îmi înțeleagă valul de șocuri și apoi frustrările imense care s-au dezvoltat pe măsură ce mă loveam de prostie, inepție, lene, pretenții și multe, foarte multe imbecilități greu de imaginat. Acum, după 15 ani, o nație întreagă stă și critică și aruncă cu noroi asupra ”celorlalți” ….. cât de hilar poate fi acest lucru?

Întorși în România, fiecare începea de la zero în alt oraș al țării și își scriau zilnic cărți poștale. Mesaje scurte, jurnalistice, cu sevă și informație. Colecția acestora a dat naștere acestei cărțulii pe care o poți numi ”lectură de vacanță”, dar al cărei conținut nu va fi pe deplin înțeles și acceptat decât de cei care au trecut prin fazele trăite de ei (adică să te formezi într-o societate cum este cea germanică, pentru ca apoi să fii oarecum condamnat să trăiești într-una de speța celei românești).

De ce ne enervăm? Un prim răspuns, destul de facil, dar cât se poate de adevărat: pentru că trăim în România. Aceasta nu înseamnă că nu ne-am fi enervat și dacă am fi trăit în Elveția, Luxemburg, Danemarca sau în oricare altă țară din așa-zisa lume civilizată, occidentală. În mod sigur, intensitatea enervărilor nu ar fi fost asemănătoare cu enervarea românească. Aceasta este suculentă, mustește de culoare locală, miasmele ei se simt de la kilometri buni, odată cu primul ”bă” sau ”bre”, prima înjurătură suculentă din ciclul P & M. Bădărănia ne deranjează foarte mult, o recunoaștem, pentru că nu are cum să fie o valoare de bază într-o societate care se dorește a fi europeană. Bădărănia este o îmbinare letală între nesimțire, violență (verbală și fizică) și kitsch, combinată cu ceva ritmuri de manele. Enervările noastre sunt și destul de focalizate în funcție de domeniile noastre de interes. Ne mișcăm în niște cercuri, fie că vrem, fie că nu vrem, pe care le supunem unei atente observații. Inconștientă, de multe ori. Unul ”înoată” în mediul administrativ autohton, aflat în plin proces de adaptare, schimbae și racordare la marele trend european. Altul trăiește într-o adevărată junglă urbană, unde a fi normal și a avea reacții civice de tip occidental te pot transforma într-un paria, un ciudat, și-ți pot periclita siguranța fizică.
Enervările noastre provin din faptul că, atât conștient, cât și inconștient, comparăm societatea românească cu cele în care am trăit perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Această viață, în ceea ce noi considerăm normalitate, ne-a schimbat percepția și capacitatea de a accepta diversele situații pe care le impune viața în România, pornind de la cele mai banale, ajungând până la cele mai complexe.
(….) Cât de bine și de reconfortant ar fi dacă normalitatea ocidentală s-ar fi instalat în România la fel de rapid precum diversele mari firme multinaționale delocalizate de mondializare!
Codruț Constantinescu
29.12.2005 - Fragmentar
Am citit cu interes, dar cu o bizară detașare, considerațiile tale asupra masteratelor/doctoratelor obținute în străinătate. Știi bine că este vorba despre o temă inepuizabilă și vă rămâne în veci astfel, ca un semn al anormalității acestei țări ai cărei cetățeni suntem (România). De ce detașare? Pentru că în această țară ultimul lucru care contează este o formație bună. La aceasta se mai adaugă și câteva dificultăți personale de adaptare și de comunicare cu semenii noștri, mai ales cu cei care au același pașaport ca și noi. Altfel, cum aș explica faptul că eram mai bine înțeleși și mai stimulați academic de helveți decât de lichelismul românesc ambiant? Observi că am utilizat cu grație pluralul. În fine, schimb subiectul.
Mirel
31.12.2005
Sărbătorile astea de iarnă nu mai au nici un Dumnezeu, nu găsești? Nu mai au nici sare, nici piper, sunt fade. Acesta ar fi unul dintre sensurile propoziției de mai sus. Apoi, secundo, sărbătorile nu-L mai au pe El în centru. Totul se rezumă doar la a consuma. Aberantă și enervantă este combinația de comunism cu consumism. (...) Țara asta e aberantă, ca un sat mizer și părăsit, cu niște orașe comuniste. (...)
Deprimantă este vulgarizarea progresivă, constantă, dar profundă a României. Oamenii vulgari par să ne domine. Cunosc mulți astfel de români ..... Mai vechea mea teorie: în țara asta există două popoare: românii vestii și românii orientali.
Coduț
04.01.2006
(...) Am urmărit fără să veau poluarea vizuală, care este mai puternică decât dorința mea de a mă ascunde de așa-zisele Revelioane de pe televiziunile private. Este uluitor să constați cum s-au combinat prostul-gust și mitocănia cotidiană în lemnoasa hotărâre comunistă de altădată de a dansa cu toții hora la miezul nopții ”dintre ani”. (....) Glume fără nici un haz sau groase, de-ți îngheață saliva, vedete imbecile, decoruri kitsch etc. etc. Revenim la marea noastră obsesie, comparația cu Occidentul: nu spun că acesta nu suferă de aceeași maladie a proștilor propulsați în față pe post de modele, dar măcar acolo sunt la anumite ore și pe anumite canale de televiziune. În România, canalizarea cu vedete s-a spart, curge pe toate străzile, la toate orele, iar noi intrăm cu toții în acest lichid vâscos și urât mirositor. (...)
Mirel
09.01.2006
Conducta divină cu proști s-a fisurat tocmai deasupra României și mai ales a Bucureștiului.
Ai perfectă dreptate în ceea ce privește decădere televiziunilor private. (…)
Codruț
10.01.2006
Vinerea trecută a trebuit ”să-mi ridic un colet de la poștă”, așa cum spun românii. Mai exact, dintr-un oficiu poștal pierdut undeva, prin cartierul periferic Pantelimon, la parterul unui bloc din care cădeau, jupuite, betoanele și tencuiala. ”Vechiul” sediul al Oficiului Poștal, desfășurat pe toată fațada de la parter, era în refacere-distrugere, în dulcele stil românesc, în sensul că în jumătate din spațiu se puteau vedea câțiva saci de ciment și 2-3 muncitori distruși și zgribuliți ce-și fumau țigara matinală printre fulgii de zăpadă. Nu-mi este prea clar dacă fostul oficiul poștal pentru trimiteri-primiri internaționale va fi renovat sau transformat  într-un magazin de lacuri, vopsele și termopane ori haine second-hand. În sfârșit, nu contează, vroiam să-ți spun că poșta internațională pentru trei sectoare ale ”orașului european” numit București fusese transferată (temporat? Definitiv?) într-o încăpere din spate, în ceea ce noi, copiii comuniști, denumeam ”curtea blocului”. Am rămas în așteptare timp de o oră și jumătate într-o cămăruță de 1,8 pe 4 metri, bănuiesc o fostă ghenă de gunoi.
Mulți pensionari care primeau colete din străinătate, de la copii, arzând de nerăbdare să intre în posesia cutiei de carton purtând însemnele Poștei Canadien, în cele mai multe cazuri. Proletari. I-am oprit de douî ori pe unii care doreau să facă o listă de așteptare. Vechile reflexe nu mor niciodată. Plus doamnele de la Poșta Română, care anunțau pe un ton carceral: ”Următorul! Bănică!”. Pachetul era spintecat cu un cuțit bont de vameș, gestul său automat, dar nu lipsit de ritualitate, timpul dat în urmă cu 20 de ani. Trăiască integrarea europeană, care va desființa vama și vameșii din serviciile poștale! Oare?
Adăugat ulterior:  
Nu, intrarea României în UE nu a schimbat nimic. Pachetul de cărți expediat din Elveția în vara 2007 a fost ”controlat” la Poștă de un vameș unsuros, dotat cu un imens pântece de berar profesionist, care a avut tupeul să mă acuze că fac ”trafic de cărți” atunci când și-a dat seama că nu avea motiv de șpagă. Coletul ar fi trebuit să-mi fie livrat acasă, așa cum se procedează normal în țările UE.
Mirel
15 ianuarie 2006
Am găsit această carte poștală pe unul dintre rafturle dulapului de la biroul meu din Casa Albă. Mi-a fost trimisă drept material publicitar de către Delegația Comisiei Europene la București, alături de alte mici prostioare (pixuri, brelocuri, insigne, stegulețe), pe care le-am răspândit care încotro. Erau și două tricouri albastre, pa care, evident, le-am păstrat. Produse în China, de cea mai proastă calitate, albastre, cu steluțele celebre într-o parte, mult mai proaste calitativ decât cele două tricouri culoarea șobolanului de la Dosim, firma de curățătorie pe care am deservit-o cu maximă constanță și loialitate un an și jumătate. Pe astea din urmă le-am păstrat cu sfințenie. Cât de multe lucruri nu se pot spune despre această mesianică Uniune Europeană  cu care suntem bombardați tot timpul! Eu sunt mulțumit, am găsit o pâine destul de albă de mâncat. Sectorul este dinamic și e posibil să ofere perspective și mai bănoase, însă competiția pentru, de exemplu, un post de administrator-lingvist (administrezi, oare, cuvintele?) va fi teribilă, iar eu nu cred că pot fi mai bun decât alte trei-patru sute de tineri români. Iar în această lume trebuie neapărat să miroși a încredere în sine, a orgoliu, să lași impresia că ești competitiv, să ai o atitudine pozitivă, proactivă și foarte optimistă. Adică să fii ușor imbecil.
Codruț
18 ianuarie 2006
Mirel, pe mine țara asta mă calcă pe nervi de zece ani, nu din cauza unui singur motiv, aspect, a unei singure perspective. Este vorba despre o acumulare de motive, de argumente. Nu numai sărăcia mea relativa (comparativ cu cea a altor milioane de concetățeni) mă enervează. Mă deranjează bădărănia constantă, nesimțirea regulată (un cuvânt care și-a pierdut complet semnificațiile sale inițiale, pentru a se limita strict la aspectul erotic  - mi-am adus aminte ce mai hăhăiau ca animalele în călduri elevii mei de la școala profesională, atunci când aveam nesăbuința de a pronunța cuvinte obscene precum a regula, a pune etc.), înjurăturile în averse .... Dar nu numai asta. Uită-te la hainele marii majorități a valahilor. Din 20, doar unul-doi îmbracă o haină de iarnă nouă, cumpărată recent, în ultimii ani. Uneori, mi se pare că seamănă cu nenorociții aceia de leningrădeni asediați de germani, trăgându-și săniile cu cadavrele țepene. Și aceia erau la fel de prost îmbrăcați ca și românii anului 2006. Recunosc, este și vina mea, pentru că aleg mijloacele de transport în comun. Românii cu haine noi călătoresc în mașini scumpe și sunt sigur că se uită cu scârbă la pasta aceasta umană, care se târăște cu sacoșe de unică folosință, gratuite, de pe la hipermarketuri, cu cojoace sau paltoane vechi de 20 de ani, patinând ca proasta pe gheața trotuarelor criminale. În mod sigur, în anotimpul hibernal, România este o țară și mai mizerabilă decât este ea în mod normal. Și mult mai scumpă (la buzunare). De aceea o urăsc constant și-mi pare puțin rău că o fac, dar ....
Codruț
(...)
20 ianuarie 2006
Îți scriu la lumina unei lumânări, atent să nu-mi pârlesc sprâncenele stufoase de cuman (un reflex pe care îl credeam pierdut odată cu 1989). Ei bine, nu, din cauza unei pene de curent pot beneficia iarăși de acest deliciu existențial. Astăzi a trebuit să înfrunt sistemul spitalelor românești. Nu știu dacă ai văzut filmul Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, filmul cel mai la modă și cel mai premiat din istoria cinematografiei românești. Interesant este că tot ceea ce a spus el acolo se verifică și în realitate, pe teren. Nu vreau să fac o arheologie a mucegaiului din spitalele românești, sunt sigur că sunt lucruri pe care dumneata le cunoști la fel de bine ca și mine; aș dori mai degrabă să fac câteva observații despre comportamentul celor care îl populează. Șmecherii de București rămân tot șmecheri - a se vedea cum foiesc tot timpul în jurul medicilor și al asistentelor, vânând instinctiv buzunarele pentru a introduce cu gesturi rapide ceea ce bănuiesc că au extras cu gesturi la fel de rapide; țiganii devin cetățeni mai gravi, mai serioși, mai integrați ca niciodată, pentru că sunt obligați să respecte regulile jocului. Cel mai mult îmi plac țăranii: sunt extrem de fataliști, au pretătit cu ei o mică paporniță-geamantan, cu tot ceea ce le trebuie, au caș, au ouă, au lumânări de pus la cap în caz că .... Doamne ferește! Lasă impresia că pot merge la nuntă sau la morgă, după caz. În fine, deșeurile civilizației urbane: bătrâni singuri în cărucioare consue rapid de infirmieri neglijenți și pe jumătate beți. ”A venit lumina!” - mai ții minte, Codruț, strigătul de bucurie al anilor 80? Termin de scris cartolina.
(Trei zile mai târziu) P.S. Din cauza imbecilității abisale a unei funcționare a Poștei Române care a confundat expeditorul cu destinatarul, această ultimă cartolină a reaterizat în căsuța mea poștală .... Îți dai seama că, la urma urmei, Poșta Română poate schimba un destin? O scrisoare de dragoste care nu mai ajunge la destinatar. O cerere de grațiere care se întoarce în celulă! Dar în zilele noastre cine naiba mai scrie oare scrisori de dragoste de mână? Căcat! - iar sunt banal, iar sunt vulgar fără voie ..... 
Mirel
22 ianuarie 2006
În ultimele două-trei zile, mi-am dat seama când disprețul meu pentru ro. va descrește/scădea, când voi începe (eu, în mod personal) să mă împac cu România (....)
Codruț
23 ianuarie 2006
Codruț, de multă vreme îmi propun să-ți scriu ceva optimist, spumos, lejer. De fiecare dată când sunt cu cartolina în față mă răzgândesc. Orașul acesta, țara aceasta și oamenii care o populează mă dezamăgesc profund, prin superficialitatea lor, incapacitatea de a respecta regulile, incapacitatea de a termina ceea ce au început. De a se gândi la ”ceilalți”, de a empatiza cu cei slabi, uitați, bolnavi, săraci. Până aici nimic nou, numai că am impresia că sunt din ce în ce mai puțini oameni care au puterea de a se indigna, de a spune NU. (...)
Vecinul meu de scară, un rrom înstărit, cu biznis, cu Golf IV, alimentează rezervorul direct din niște bidoare de cinci litri, pe care le ține în casă - să nu înghețe motorina. Numai că aduce mașina cu spatele spre intrarea în scară, acolo unde o și toarnă direct în rezervor. Totul miroase a motorină puturoasă, pe care o iau pe tălpile bocancilor și o transport sus, în locuință. Cred că și această cartolină e infestată de combustibil lichid. Rahat, mi-e atât de lehamite de lipsa asta de civilizație primară, încât nu mai pot să scriu. Nu am chef. Punct.
Mirel

PÂNĂ ATUNCI, INTRAȚI ȘI  A I C I

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen